DESPRE duminici și cum aș vrea să se întâmple

Dimineață. Duminică. Ploaie.

Singura mea zi libera din ultimii trei ani a fost duminica. E aproape un sacrilegiu să nu mi-o petrec cum vreau. Nu aș ști ce sa fac miercurea dacă aș avea-o numai pentru mine. Probabil aș intra în panică, aș încerca sa fac cât mai multe lucruri și nu aș face nimic bine. Altfel se întâmplă, însă, duminica. Ziua însăși este un tabiet, în sensul că timpul curge cu altă viteză,  mâncarea și vinul  au alt gust , iar dorințele sunt clare și visabile; toate în ordinea asta.

Cu cât muncesc mai mult în timpul săptămânii, cu atât apreciez mai mult duminica și sper să nu pic în patima ezoterismului  considerând că este lăsată de divinitate pentru nu știu ce activitați creative.  Cu toate astea, este ziua când limitele imaginației nu au finalitate.

Ajung inevitabil la dorințe, nu scap de această cutumă aprope idealistă. Aș putea gestiona foarte ușor situația fiind ceea ce m-am autoeducat în ultimii ani : cerebral-calculat-pragmatic; însă, duminica se întâmplă să mă păcălească cumva. Îmi aduce un cumul de sentimente contradictorii, o avalanșă de contradicții interioare; este ziua când sunt "vulnerabil" și-mi place.

Totodată, este singura zi în care sunt singur, atât de singur încât toată frumusețea se duce dracului odată cu liniștea care apasă o casă goală. Am încercat să citesc – nu funcționează, să fiu casnic – îmi iese vreo oră-două, să mă uit la filme – dau de cele mai proaste, inevitabil etc. De aceea mi-aș dori ca duminica să mă joc frumos cu mintea cuiva :

„- Vrei să-mi dai mie duminicile tale?

-Nu știu ce sa zic.....

-Zi da!

-Ești nebun...”

DESPRE obișnuința autosuficientă

„Vrei să bem cafeaua împreună, dimineața?”

       N-am depășit încă momentul cu băutul cafelei în mașină în drum spre serviciu, numai că acum a căpatat alt sens, unul aproape peiorativ.

       Oricât de frumoase și personale ar fi momentele, îi lipsesc totuși câteva elemente. De fapt aproape că nu lipsa lor mă deranjează, ci, mai degrabă , repetitivitatea plictisitoare a gândurilor. În cele 40 de minute de condus sunt MUT. Acest lucru mă deranjează cel mai mult; muțenia simțurilor de dimineață, e ca o minciună sfruntată despre mine – perfecțiunea nu există.

       Vorbeam zilele trecute despre dorințe împlinite și despre teama de a se întâmpla. Mi-am dat seama, ca o revelație, că formele materiale contează mai mult.....trebuie să-mi „hrănesc” simțurile pentru ca dorința să fie împlinită până la capăt. Așa cum pomii înfloriți din Cișmigiu nu-i poți simți dintr-o fotografie, ci e necesar să stai pe o buturugă și să-i lași să-ți intre prin pori, tot așa, în realitate, conectarea degetelor arătatoare cu cineva, îți poate bloca orice imagine negativă exterioară;  dar ce mă fac când acest lucru generează alte blocaje pe care nu am învațat cum să le gestionez? Unul dintre gemenii din mine îmi spune să fug, iar celalalt să rămân și să mă contopesc cu simțurile-să devin negarea eu-lui meu construit și afișat.

      Nu credeam că o cafea băută de dimineță cu cineva, o crenguță înflorită, un zâmbet, o reținere, un sărut aproape furat , te poate umple de energie mai mult ca un shake cu carbohidrați. Nu știu ce dracu am făcut în ultimii ani de mi-am refuzat lucruri?! Nu înțeleg care este mecanismul prin care se instalează obișnuința autoflagelării?! Nu pricep de ce ne oprim din drum crezând că e suficient ce simțim?!

Poate îmi spuneți voi.

(orice asemanare cu personaje reale, este pur întamplatoare si neintenționată :)  )

    

DESPRE dorinte

     Sunt la jumatatea drumului și încă învăț să-mi doresc. E ciudat să spun asta când, normal ar fi să-mi doresc – punct. Ei bine, nu e atât de simplu pe cât pare. De ce? Am o idee de un răspuns, însă până și formularea lui ortografica mi se pare grea.

     Nu înțeleg de ce (și poate îmi răspundeți voi) nu pot să-mi doresc cu dezinvoltură lucruri?! Ce anume îmi blochează acest mecanism al plăcerii; deoarece, nu-i așa, dorințele sunt plăceri viitoare, nu? Poate tocmai teama de viitor și  comoditatea trecutului cu dorințele sale împlinite, mă mutilează emoțional. Ar mai fi ceva, totuși: îmi doresc să nu mi se împlinească dorințele. Din nou foarte ciudat! Ba bine că nu. Emoția unei dorințe retrăită la infinit, e mai puternică decât evenimentul final.

     Spuneam în dimineața asta că mi-aș fi dorit să beau cafeaua împreună cu  „Violeta”, dar nu s-a întâmplat asta. (poate nu mi-am dorit îndeajuns de mult) Am băut-o singur, în mașină, cu toate că am fost sfătuit să mă gândesc la lucruri frumoase și nu la ceașca cu cafea. Nu știu cum ar fi fost dacă aveam cu cine scoate doua vorbe cu ochii pe jumătate închiși, însă, cu siguranță, imaginarea momentului și numeroasele scenarii închipuite, în cele 40 de minute de condus , au fost cu mult  mai intense decât câteva sorbituri dintr-o ceșcă aburindă și schimburi de replici acide.

     M-am hotarat, așa cum am schimbat multe în ultimul timp, să deschid canalele dorințelor și instinctelor. Credeți-mă că este ca atunci când miroși o floare de cireș înflorită. Descoperi în tine, cu surprindere, că mai traiește o persoană.

     Promit să nu-mi mai fie rușine să-mi doresc și voi spune vocal, de fiecare dată, ce anume.