Anticipând parcă articolul ăsta,
am scris înaintea lui despre obișnuințe autosuficiente și frici emoționale.
Conform unor teorii propii,
subiective, dar verificate în 90 % din cazuri, oamenii sfârșesc prin a le fi
frică de mine. Nu acea frică genetică, accelerată de instinctele de conservare
și supraviețuire (sunt pașnic prin esență), ci acea frică de a avea o relație
sinceră, deschisă și altruistă cu mine.
Sfârșesc așa pentru că vor
confirmări din partea mea. Nu pot să le dau chiar dacă, in străfundul locului
unde se nasc dorințe mele, știu că le pot acorda și arăta. Nu o fac din cu
totul alt motiv: acela de a vedea și din cealaltă direcție (chiar dacă eu nu
cer aproape niciodată) iluzia confirmărilor
venită natural și nu declarativ. Bineînțeles că acest lucru nu se întâmplă, așa că vom fi nevoiți să ne revedem. :)
Consider că ne naștem într-un teatru de ”razboi” : cine spune primul, cine cedează
primul, cine are mai multe resurse, cine are mai multe arme?......de fapt,
acela pierde. Există o iluzie falsă a câștigului imediat, m-am îmbătat cu acestă iluzie ani la rînd,
iar și iar, parcă vrând să demonstrez cuiva că eu pot să fiu altceva decât
conștiința colectivă. Reiterez: ”rabdarea chiar este o virtute” !
Ultimii trei ani au fost de ”probă” (am gura la urechi când afirm asta). Am probat tot ce nu făcusem și dorisem în ultimii 15. Nu i-am pierdut pentru că
așa mi-am găsit calea următorilor 10. Experiențele ultimilor ani au fost de-a
dreptul fantastice, cu multe reușite personale, aproape fără eșecuri demne de
amintit. Nu pot să înteleg altceva decât
că este o teză sustenabilă. Ce ma fac, însă, cu amintirea experiențelor? Trag
concluzii, urmez sfaturi, repar micile greșeli; dar unde situez lucrurile unice? Unde le pun
în contextul viitor? Vreau să se repete? Le pot duplica in altă formulă?
Trei ani de convulsii emoționale,
atât mi-a trebuit să înțeleg că, echilibrul interior este mai important ca orice alt confort emoțional - asta până nu
intervine ceva (cineva) și-ți strică toate socotelile. Poate este menirea acelui ceva/cineva, poate este yang-ul
din interiorul tau . În orice caz, orice ar fi și oricât de mult m-aș strădui
matematic să nu-i dau nicio valoare, se
întâmplă fara vreo aparentă atitudine pozitivă și, cu toate astea, știind că
orice lucru în plus sau în minus este o perturbare a liniei parabolică, îl
dorești, îl consumi și încerci să îl introduci in ecuație. Așa am facut mereu.
Oricât de greu mi-ar fi și oricâte sevraje aș îndura, o iau ca pe o încercare
continuă de a face pentru mine ce n-am făcut la timpul potrivit. Gustul, însă,
rămâne, imaginea construită și dorită a unui viitor perfect nu va părasi
nicicând încercarile mele de a sta pe „sârmă”.
Am cunoscut mulți oameni în
perioada asta, oameni de valoare, mai mulți decât în ultimul deceniu și am luat
de la ei experiențele, poveștile și energiile - le-am asimilat in minea - am
alimentat un rezervor gol, m-am umplut de povești frumoase, triste și uneori
groaznice. Cu toate acestea, SUNT
pentru ca au fost și ei acolo, în momentele în care aveam nevoie sau în
momentele pe care nu le-am anticipat. Câțiva s-au evidențiat atât de mult încât
n-am să-i uit toata viata. Pe unii îi
iubesc, pe alții îi detest, iar pe ultimii, cu toate că sunt de valoare, îi urăsc.
Ura nu este una egoistă, lipsită de sens și onoare, ci o fac doar pentru că
mi-au arătat fața urâtă a lor. Am pierdut și am recuperat prieteni.
CU TREI ANI ÎN URMĂ :
-
”Crezi că poți face asta”?
-
Nu știu, dar nu am de pierdut nimic, nu?
Așa mi-am început perioada complet
nouă . Am început creionând un proiect, l-am gândit, l-am modificat și imaginat
in cele mai mici detalii, mai mult de un an, până a prins forma. Nu am facut nimic ca o provocare, totul a
venit natural, a fost ca și cum asta trebuia să fac.
Oamenii...ei
au fost cei care m-au impins și susținut ; dacă nu dai de cei potriviți, în cel
mai bun caz, stagnezi. Am găsit în jurul meu doar oameni pe care nu i-am
cunoscut niciodată, oameni care mi-au acordat încrederea și susținerea lor; m-au vazut cu ochii pe care eu nu i-am deschis
niciodată și mi-au arătat ceea ce nu credeam că sunt în stare să fac : să simt,
să vibrez, să rezonez, să alint și să iubesc.
Niciun moment nu am fost descurajat de ei și le multumesc cu fiecare
gând care mi se naște în acest sens.
PREZENT :
Astăzi mi-am
dat seama că orice proiect este realizabil atâta timp cât îl faci cu
discernământ și voință. Orice lucru se poate realiza, orice drum este ușor de
parcurs și orice gând îl poți materializa. Sună aproape idealist, însă mie
chiar mi se întâmplă acum.
PESTE 3 ANI :
Mă voi
întâlni cu ”cineva” și-l voi întreba dacă am avut dreptate? Știu că sună egoist și irelevant pentru răspuns,
însă ”aroma” confirmărilor ne îmbată placut de multe ori. Este același om care a intervenit violent în
echilibrul meu, aceeași persoană care a fugit de responsabilitatea asumărilor
personale, același gen hedonist ca mine
și nu în ultimul rând, năluca sentimentelor mele.
M-am întrebat de multe ori dacă
compromisurile ne ajută sau ne fac sclavul lor? Eu cred că este mai mult ca un
drog, ca o frică de neputința noastră, ca o mizerie ascunsa sub pres, ca o
iluzie deșartă a ”vrabiei din mână”. Nu
este de blamat nimeni dacă și
caracterul lui este unul ”neinițiat ” dar,
perfecționist cum sunt, întrebarile, cu răspunsuri aproape retorice, au pentru
mine valoarea materializată, aproape în forme fizice, a sentimentelor . Pot vedea rezultatul unei întrebari anticipând acțiunea, pot desluși ce
se ascunde în spatele unor ”semne” care aparent duc către nicăieri, pot simți
minciunile neintenționate din sincerități afirmate în momente frumoase și pot
copleși materializând idei frumoase în acțiuni și mai frumoase. Nu știu dacă lucrurile astea au o denumire, dacă
este o artă sau dacă iți poți perfecționa aceste aptitudini, însă, eu știu că o
fac nativ și crezând până la nivel de micron în ceea ce fac.
Deformațiile
profesionale nu mă lasă să-mi asum greșeli personale, sunt egale fix cu zero
pentru mine, de aceea, tot ceea ce fac, frumos sau urât, o fac conștient și
uneori calculat in detalii (nu e neaparat un lucru rau), așa că , atâta timp cât
AFIRM, știu cu certitudine ce se va întâmpla până la sfrșitul acțiunii, dar
n-am să-ți dezvălui nimic, fie că e de
rău, fie că e de bine – consider că e imperios necesar, în cazul în care ești
implicat, să rezonezi cu mine și am
pretenția că ești cel puțin la același nivel de întelegere cu al meu, dacă
nu....atunci m-am înșelat în privința
ta, se poate întâmpla.
TIMP DE 10 ANI
Da,
zece ani mi-am propus să mai fiu sclavul societății moderne dupa care să mă
retrag în mijlocul naturii, mă duc către locul de unde am venit, mă atrage ca
pe un criminal care se întoarce la locul faptei, însă cu mult mai multe trăiri/emoții
- mai intense și nevionovate.
Mă simt
bine având un scop, îmi dă acea energie necesară înainte de odihnă.
”Ne vedem peste trei ani așa cum am stabilit”
