”Nu dați banii pe prostii, faceți poze la copii” DESPRE ȘARLATANI, FALȘI PSIHOLOGI ȘI NLP

               Când am auzit prima dată despre Programarea Neurolingvistică am zis că sunt prost, că nu știu nimic despre mine și că trebuie să o iau de la început cu cititul, eventual cu O mie și una de nopți.
               Cum se întâmplă peste tot și apare ceva nou, chiar dacă bazele pseudo-științei le găsiți descrise în Biblie sau în scrierile filosofice de acum 2000 de ani, uite așa au apărut și vorbitorii motivaționali (– asta sună  așa, pompos, ca posturile alea de directori inventate prin multinaționale).                   Dar nu vreau să vorbesc nici despre NLP și nici despre vorbitorii motivatonali, ci despre cei care iau de bun tot ce le îndrugă aceștia fără să tracă prin filtrele proprii.
                 O știință, ca să devină știință, trebuie acceptată și studiată de toată lumea și chiar mă refer la toți cei 7 miliarde de locuitori, iar în cazul științelor vechi, plus încă celelalte câteva zeci de miliarde care au murit până acum și au luat contactul cu ele.
                 În secolul în care banii se fac și din ”bici” iar economiile trebuie consumate, au apărut (de fapt au reapărut, pentru că genul ăsta de vorbitori a apărut odată cu piețele publice din Sumer sau Roma antică) și șarlatanii. Câștigul fără muncă ne caracterizează ca specie încă de când cei care rămâneau în peșteri furau vânatul celor care îl aduceau.  La fel se întâmplă și cu cei care frecventează astfel de ”seminarii”, aleg calea ușoară spre ”cunoaștere”, asimilează tipare crezându-le ca fiind ale lor și ce este mai rău, își educă astfel copiii spre propășirea șarlatanilor.  Există o adevărată industrie în jurul acestor convorbiri motivaționale, de la șarlatanul șef până la bieții voluntari care nu-și mai permit costurile ”cursurilor” și, precum un consumator de droguri în sevraj, devine, la rândul său, dealer și propagă mai departe flagelul sperând că într-o zi va lua locul bogatului șarlatan. Ce nu știe, însă, este că acesta nu va lăsa niciodată să se întâmple asta.
                     Lipsa unei baze educaționale duce întotdeuna la extremism. Așa se întamplă și cu adepții new age ai pseudo-științelor. Ceea ce este interesant este faptul că tocmai capii acestor rețele sunt super educați, psihologi și, de ce nu, în ultimul rând, mentaliști. Toată șarada este facută, nu pentru a educa, ci pentru a induce și mai mult în eroare sau a îndobitoci adepții.
                     Cel mai slab teren pentru a manipula a fost întotdeauna specularea problemelor religioase, sociale, medicale, emoționale, financiare etc. Ce este mai interesant acum, când accesul la învățare și informare este superior capacităților noastre de asimilare, este faptul că plaja s-a lărgit atât de mult încât găsești printre adepți și oameni educați. Asta demonstrază că, indiferent câte cunoștințe deținem, mirajul unei vieți mai bune bate rațiunea.
                      După cum spuneam mai sus, manipularea devine cu atât mai facilă cu cât subiectul este mai slab emoțional. Acesta va crede orbește că ”vindecarea” i-a venit ca urmare a frecventării unor cursuri sau cititul unor cărți (sîc!) când, acest lucru, se poate face mult mai sigur în cabinetul unui terapeut sau citind literatură de specialitate. Desigur, programarea subiectului își are originile în psihologie însă modalitatea este una pe care ”vindecatul” crede că a înțeles-o și stăpânit-o și astfel, liberul său arbitru nu are de suferit. De fapt tocmai aici stă înșelăciunea: programarea neurolingvistică nu are cu nimic de a face cu voința, cu propria rațiune sau cu ego-ul. Spre deosebire de terapeut, care te învață cum să-ti pui întrebările, NLP îți impune într-un mod subtil, recunosc, rezolvări de-a gata. Conform neuroștiințelor, creierul reacționează cu circumspecție la orice vine de la un exo grup. Așa se întâmplă și cu adepții NLP. Dacă cumva încerci să le combați convingeile vor spune că nu ești inițiat sau că nu-i interesază părerea ta, cel mult vor încerca să te convingă să participi măcar la o întâlnire de-a lor sperând că astfel vor recuta încă un membru. Vorbitorii motivaționali deghizați în psihologi au înțeles foarte bine hibele NLP și s-au adaptat  ducându-și manipularea la un nivel superior. Astfel au câștigat adepți și din rândul celor care trec informația și prin filtre proprii. Cum au reușit acest lucru? Foarte simplu: copiind definiții și metode de ”vindecare” din psihologie. Acum nimic nu le mai poate sta în calea spre îmbogățire. Programarea/manipularea își pune atât de bine amprenta în conștiința celui convins încât cu greu mai poate interveni ceva între subiect și pseodo-știință. Am spune că până la urmă scopul ”vindecării” a fost atins și metoda chiar nu mai contează, însă tocmai pe asta stă baza manipulării: să facă din subiect unul manipulabil. Pregătirea pentru următorul pas a fost făcută.
                        Somnul rațiunii a născut și va naște întotdeauna monștri. Suntem supuși schimbării (a se citi-adaptării) și acest lucru impune, a priori, liberul arbitru pentru a ne apara de eventualele neajunsuri ale acesteia. De asemena, memoria maselor este scurtă și cu fiecare generație nouă manipularea o poate lua de la capăt. Mi se pare cu atât mai periculos faptul că la un moment dat este foarte posibil să pierdem capacitatea de analiză rațională și să ne supunem necondiționat mercantilizării manipulanților.  Voi fi acuzat, probabil, de paranoia și adept al teoriilor conspirației, însă prefer acest lucru dacă integritatea rațională rămâne neatinsă.
                       După cum spuneam: nu dați banii pe prostii J

ANA LUI CHIRILĂ

Ana lui Chirilă
     Mă tot întreb de câțiva ani cum arată Ana lui Tudor?  Mi–am închipuit-o blondă, în Vamă, cu părul precum Ileana Cosânzeana și cu ochii verzi. Ce vreți, fiecare cu imaginația lui. Nu știu cum are mâinile, nu m-am gândit niciodată pentru că nu este Ana mea, dar aș putea să–mi imaginez. Aș putea să o iubesc platonic sau real, aș putea să-i scriu poezii și să-i dăruiesc flori, aș putea aproape orice în imaginație, dar nu știu dacă aș face asta și în realitate.
     Uneori fredonez în gând versurile și mă gândesc că sunt o capodoperă contemporană, acea poezie care este de actualitate în orice timp în care am trăi, o transpunere în rime ale aceleiași „soluții  universale”: dragostea. Dar Ana, ea însăși, este, a priori, o necesitate, ca Iadul fără de care Raiul nu ar avea fond. Și uite așa, dintr -o dată, cosițele bălaie se transformă, foarte ușor,  în cornițe, iar ochii verzi devin roșii, dar nu de plâns de dorul după Prâslea cel Voinic, ci de pofte carnale.
     Dacă aș fi scris eu versurile,  i-aș fi strigat că joia mă duc la teatru și nu o aștept sau că nu port șapcă și blugii poate să-i arunce, îmi iau alții.  De asemenea, i-aș mai fi spus că foișoarele sunt făcute  pentru a cânta fanfarele în ele și drumurile lăturalncice sunt construite pentru a scurta rutele,  nicidecum pentru mesaje subînțelese, scoicile din Marea Neagră nu cresc in Grecia cum nici trandafirii nu cresc în ghivece. În fine, i-aș fi spus multe.
    De ce poate Ana să arate și altfel decât a creionat-o poetul? De ce dragostea este antagonică? De ce Chirilă fuge după ea? Și de ce, după atâția ani, o așteaptă în fiecare joi? Un prost!

DOR DE BACOVIA

DOR DE BACOVIA 19.09.2017

Plouă pe lacustre clădiri, spumegând
Cum toamna își picură din pomi, frunza
”Sunt singur și mă duce un gând”
La musul ce-și umflă-n zadar, pânza.

”Toarnă pe covoare parfume tari”
În ”AMURG” iubito să-mi  cânți din clavir
Și notele calde puse-n cântări
”ECOU DE ROMANȚĂ” vibrează-n delir.

”Dormea întors amorul meu de plumb”
Să ne iubim  pe-naripate metale
”OBSESII” îmi macină sufletul strâmb
Spre-a orgiilor  desfâuri orientale.

”EPITAFe” ne scriem în ”nopți de vară”
”BOEMA” viață mi-o trăiesc abject
Sunt  tot eu, ”un solitar ce-a râs” într-o doară,
”Făceam amor și tuturor păream suspect”.

”Sunt câțiva morți în oraș, iubito”
Și câinii fug flămanzi spre abator.
”Pe catafalc” mă strecor incognito
Să-mi strig  ca Oedip, lipsa de-amor.

”PUSTIU” mi-e mereu râsul sarcastic
Și ”RAR”, ”MELANCOLIC”  ori grumb,
”GRI” mi-e  samavolnicul amorul icastic
”TACERE”, infloresc florile de ”PLUMB” .

DOR DE EMINESCU

DOR DE EMINESCU 15.09.2017

De poți, combate-mi congruența dintre lumi
Hiperbolând fantasmice cuvinte
Cum  ”steaua care-a răsărit”,  ”era și nu-i”,
Așa atomizează-mă  în neputințe.

”TRECUT-AU ANII” mei frumoși, dintâi
Cum ”EPIGONII”  ”zideau din visuri basme”
”MAI AM UN SINGUR DOR”,rămâi
Și ”toamna glas să dea” iubirilor, fantasme.

”ÎNGER ȘI DEMON” poți să-mi fii,
Ori vreun luceafăr  ce-alunecă pe raze
”DE CÂTE ORI, IUBITO” o să vii
Rondeluri de roze o să-ți pun în vaze.

”DIN VALURILE VREMII”,
”CÂND ÎNSUȘI GLASUL” nu era
”De te-ndeamnă, de te cheama”
 Ori aievea poți visa,
”MORTUA EST” e ”FLOAREa ALBASTRĂ”,
 Însăși Universul meu,
Tu te-ai dus, eu sunt același:
Un copil de Dumnezeu.

Vrei să mâncăm o înghețată în parc?

(De fapt, în gură o mâncăm. Nirvana cu nuci)

       Azi am primit o carte despre ”A citi, a reciti - Către o poetică a (re)lecturii” și, după ce am frunzărit câteva pagini, mi-a venit pofta de a ”reciti” o înghețată. Nu mi-a ieșit (din prima), dar promit să mai încerc (sau nu, depinde de stare).
       Clipele, căci despre ele vreau să vorbesc, se pierd iremediabil dacă nu sunt consumate la timp. Păcat că cele pierdute nu se strâng undeva și când nu mai ai (clipe), să te duci să-ți iei de acolo, să-ți alegi dintre cele mai frumoase sau mai trăznite, după vârstă, barbă, funduri goale și pandantive .....sau ce-ți trece ție prin cap. 

       Momentele, chiar dacă uneori sunt pierdute, sunt imaginate. Aproape că sunt mai frumoase ca cele trăite/simțite sau, dacă ești prea obosit,...dormi. (Somnul naște dependență și uneori îngrașă)
       Am vrut să trăiesc clipe pe care le întâlnești odată la câțiva ani, dar e periculos, rămâi cu sechele, nu pentru că ar fi urâte, ci pt că sunt atât de rare încât până și imaginația nu le poate cuprinde întru totul. Sunt încă la vârsta ”cine sunt eu?”.
       Vrei? Și eu...scris cu gri.
     
Doamnelor, împreună pierdem clipe. Hai in Vamă !

MERGI CU MINE LA PARIS?

      Daca aș roti globul pământesc și s-ar opri fix la Paris, ai merge cu mine?

      Cum de ce? Să admiram arhitectura, să gustăm toate brânzeturile pământului, să bem merlot și să ne ținem de mână în față la Moulin Rouge. Pe urmă , așa, de-aiurea, să ne-ndreptam către Notre Dame sau Basilica Sacre Coeur, mi-e tot una.

       Daca mergi cu mine la Paris am să-ți fac trandafiri din șervețele de hârtie și am să te sărut pe malul Senei, pe o terasă pariziană.

      N-am vizita magazinele de pe Champs-Elysees pentru că am fi prea preocupați să ne uitam la oameni și prea grăbiți să ne întoarcem în aceeași zi. Mergi cu mine la Paris?

Discutii cu un ”psiholog”

 Bună ,

                        după cum îți spuneam, m-am jucat. Ce înseamnă asta? În momentul când trebuie să iau o decizie, sau să gândesc o strategie, în momentele de concentrare, fac un dialog cu mine însumi și mă pun în pielea personajelor sau , în cazul în care nu există, inventez unul, pentru a purta un dialog, uneori chiar în contradictoriu și astfel, vorbind cu mine la pesoana I sau a II-a, reusesc să gasesc conotații, întrebări, răspunsuri, idei etc, pe care, în mod normal nu le-aș vedea limpede într-o gandire la ”rece”.     Așa am facut și aseară. Sper să poți urmari „dialogul” cu mine și să-ți placă stilul narativ. Mă voi numi pe mine, Adrian, iar pe celalalt, cu care „vorbesc”, Adi :

”Adi:  ce faci?

Adrian: uite în cadă, mă relaxez

Adi: mă bucur că te simti mai bine

Adrian: nici pe departe, numai că nu mă mai vait ca o muiere

Adi: poți să te vaiți cât vrei. Cu mine poți. Varsă tot!

Adrian: J nțz, ai timp?

Adi: am, sunt legat de tine și nevoit să-ți ascult toate inepțiile și sclipirile, mereu

Adrian: ok, hai să-mi explici, daca vrei și poți, altceva. Să presupunem că cineva vrea să scape de altcineva in doua feluri:

1.        Vrea sa scape de respectiva persoana pt ca o iubește

2.        Vrea sa o scape pe respectiva pesoana de ea inșăși, tot pt ca o iubeste

Care varianta e mai bună și cum se procedează în ambele?

Adi: pentru mine nicio variantă nu e bună

Adrian: interesant, dar cum?

Adi: daca ar fi iubire, e aberant să fugi de ea

Adrian: daaaa, corect, însă conjunctura o cere, deci TREBUIE

Adi: Ma duc cu gândul la ideea ca nu e iubire, e frică

Adrian : ă? Cum adică?

Adi: de frică și de tot ce aduce ea vrei sa scapi

Adrian: să stabilim de la începutul discției: nu este vorba despre mine. Nu are legatură cu ce s-a întamplat în week-end

Adi: Bine, daca tu vrei așa....

Adrian: deci?

Adi: repet: ori nu e iubire, ori persoana minte

Adrian: interesant ce spui, am luat și eu în considerare acest aspect.

Adi: ori cealaltă chiar o refuză

Adrian: da, e posibil să ai dreptate, atunci cum poate scăpa calaltă persoană de prima? Sau cum poate prima sa o ajute pe a doua să scape de prima, pt că asta vrea

Adi: pai ai spus doar varianta primei persoane, dar poate să-i spună

Adrian: a facut-o, nu funcționează

Adi: în cazul ăsta pare un abuz

Adrian: din partea cui?

Adi: dacă , presupunând că o ea vrea sa scape de un el care spune că o iubește, e clar un raport inegal de forțe, posibil să stea de frica...... consecințelor. Atunci el ar fi abuzatorul aici

Adrian: nu. O iau de la capăt:

Ea îl iubește (probabil minte așa cum ai spus)

El o iubește

Ea a vrut în nenumarate rânduri să scape de el, chiar a făcut pași importanți, dar de fiecare dată a cedat și i-a dat din nou speranțe lui

Tot ea, vrea să-l ajute să scape de ea, dar fară să-l răneasca. E limpede acum?

Adi: am înteles din prima, însă, voiam să fiu imparțial, așa ceva nu e de discutat cu toata lumea

Adrian: pfff, deci?

Adi: ea îl folosește și nu îl iubește, mai bine ar pleca in Dubai vreo 3 luni și atunci și-ar găsi și el linistea.

Adrian: coreeeeeect, însă vrea să îl ajute (cică)

Adi: asta e doar vinovație, conștiință, deh....

Adrian: deci iși face procese de conștiință? Ok, revenim la ea atunci ;ce trebuie sa facă?

Adi: eu cred ca ea l-a inșelat de câteva ori

Dacă are 30+  vrea confirmări, adrenalină

Adrian: așa e, dar le are  oricum, nu duce lipsă

Adi: iluzii. Doar câte un fuck, atât are. Cât timp au împreună?

Adrian: un an...poate mai putin. Nu sunt f sigur

Adi: doar atât???? Și ce dracu vor după un an? Nu e cazul de drame....eu îi compatimesc pe amândoi. Ea e indecisă, el poate prea comod. Lasa-i să se chinuie că numai așa invață ceva, iar faci tu pe samariteanul?

Adrian: vreau să înteleg doar dacă există o soluție, nu o dau eu

Adi: există multe soluții....depind de caracterul, dorințele și motivațiile lor

Adrian : păi zi-le dracu odată!

Adi: sincer eu nu cred că vreunul dintre ei iubește

Adrian: de ce?

Adi: pt că iubirea nu „ sună” așa, a minciună și dependență...se simte. Ce, el e orb, nu vede că ea nu e acolo? Când iubești simți, iar la ea am spus deja o soluție; ar fi să-i spună că-l înșeală și poate așa omu` se trezește din somn, daca e barbat, o lasă să plece. Alta soluție ar fi să aibă și el un best frends, mai breaz, care sa-i șoptească tema.

Mai am vreo 100

Adrian: mai bagă vreo două să văd dacă sunt compatibile și în concordanță cu ce am gândit eu

El a observat că ea nu e acolo, însă i-a spus că se mulțumește cu puțin.

Greșeala, asta a facut-o pe ea să-și dorească și mai mult să scape de el

Adi: dacă dragul de el nu a înțeles vorbele, să îi scrie o scrisoare, sau un e-mail, să îi pună poze cu ea și concurența, poate îl intimidează. Să se separe. Nu are cum să nu se termine......Să își gasească un serviciu în alt oraș.....să dispară

Adrian: păi asta e soluția simplă. Ideea era că nu vrea să-l ranească (poate din milă, poate din egoism să nu fie blamată)

Adi: daca nu e iubire, n-ai ce să rănești, dacă e dependență, se tratează

Adrian: crezi? Eu cred că el o iubește, altfel nu ar fi acceptat atatea

Adi: argumentează!

Adrian: niciun barbat întreg la minte nu ar accepta ca femeia pe care spune că o iubește să-l alunge și să-l cheme înapoi cand are ea chef

Adi: Adrian, te-am învațat de nenumarate ori: iubirea oferă liberate, Liberul Albitru. Ce nu e liberate , nu e iubire

Deci el nu e întreg la minte? (o fi) Dependenta vine din teama de abandon, de regulă imagine de sine proastă, construită încă din copilarie. De asta ziceam că, înainte să încep o reație, e bine să îți rezolvi problemele că altfel le aduci în realitate, vei proiecta mereu pe celalălt, va ieși o nebunie. E valabil pt ambii.

Adrian: pfff, asta a durut tare. Devine interesantă discuția.

Adi: masochistule, ce te-ai schimbat in ultimii ani. Acum ceva timp ai fi fraternizat cu victima, ești pe drumul cel bun

Adrian: taci in plm că nu știi nimic. E bine să vezi că-i doare și pe alții J

Adi: în fine, fii cum vrei, dar eu nu te-am învățat așa. Reiau: există tipare care se repetă, pe toți ne-a durut sau ne doare ceva, ciclicitate, dar când le recunoaștem și le aducem la suprafată, le putem vedea și le putem da drumul.

Adrian: e ceva ce nu ți-am spus: relația lor este încă de când ea era mariatată, probabil că a adus acele probleme și frustrari cu ea.

Adi: m-am obișnuit să nu-mi dai toate detaliile. Încă nu ai încetat să mă încerci, dar uiți un lucru important: sunt in mintea ta :P

Adrian: mrrrr, tot nu mi-ai raspuns, există vreo posibilitate să o facă fară ca el să se simtă lezat?

Adi: sa moară!

Adrian J))))))))))))))))))

Da, bună asta. Nu ma ajuți deloc

Adi: de ce vrei tu un răspuns exact ca atunci când întrebi: dar 1+1  cât face???? Variantele mele de raspuns e posibil să nu se potrivească cu experiența lor , cu kkt-ul cu care trebuie să se confrunte. Să dai tu o soluție pe tavă, va fi tot un fake și probabil că va face mai mult rău. Lasa lucrurile sa se intample

Adrian: concluzia, spui că ea trebuie să-și rezolve problema singura? Nu poate, e lasă (comodă)

Adi: și cât mai repede ca să fie cât mai puține consecințe. Dacă nu poate.....să stea acolo, înseamnă că vrea asta.

Adrian: da, m-am gandit și eu că există voința asta. Cred că până la urmă e cea câștigătoare, însă, se va plictisi și ea știe că așa e (dacă nu cumva a facut-o deja) și atunci va fi nevoită să o facă urât și tocmai asta nu vrea, din cauza motivelor pe care ți le-am enumerat. Probabil că se gândește la următorul pas

Adi: cineva se va plictisi și de ea, uite, eu casc deja

Adrian : merci. M-ai relaxat. Știu că eu nu pot cădea niciodată într-o astfel de capacană.

Adi: glumesc, viteazule. Cu cazul ăsta putem să mai avem discuții. Te ajută?

Adrian: păi .....cred ca sunt puțin implicat sau mă rog: observator

Adi: niciodată nu ți-am dat sfaturi sau soluții, tu le iei, eu sunt aici doar să-ți răspund la întrebări altfel decât o faci tu live.

Tehnica e să vorbim de stări, emotii, individual (ar fi bine dacă aș putea vorbi cu ea în particular)

Adrian: exclus, s-ar speria de tine, Taci. Ar fugi.

Adi: nu te băga, e multă introspecție și analiză acolo, nu ai toate datele. Trebuiau să fie întâi în echilibru și pe urmă să se despartă. Ei sunt intr-un dezavantaj de forțe imens.

Adrian: eu nu mă joc, sunt în tribune. E atât de greu la mine să am o relație......funcționez exact invers. De fapt știi, ar trebui întâi ca o femeie să-mi suporte multe, după care să mă gândesc dacă pot avea o relație cu ea.....despre iubire, ce să mai vorbesc.

Adi: nu vrei, nu ai. E firesc să apreciezi momentele de solitudine, tu cu tine și eu le apreciez pe ale mele când nu ma trezești din somn (doh???). Singuratatea dezechilibrează, dar nici să stai cu cineva doar ca să nu fii singur....exclus Și aici intervine tema zilei: iubirea

Adrian: nu cred în iubire și basta

Adi: J bine  ”

                    Normal, acum ar fi să trag concluzii. Nu cred că e bine, după cum ai vazut. Am încredere în asfel de incursiuni in mintea mea, și rare au fost cazurile când m-am înșelat, chiar și numai parțial.

                       Ideea este că, în momentul ăsta îți consumi o fantezie....s-a terminat, daca ai avea puterea să spui STOP, închizi cercul . Păstrează avantajul, îți va mulțumi orgoliul. Nu trebuie să vrei doar momente, ești mai mult decât o piesă într-un puzzle . Tu poți să-ți dorești TOT, însă, nu devora realitatea, trăiește în ea, contopește-te cu tine.

                        Să nu te aștepți să te aprob la fiecare ineptie pe care o faci, mai mult decât atât, trăiești într-un amalgam de nebunii, sentimente, reacții adverse la ce ai trăit până acum și multe altele. Respiră și ia-le pe rând, nu neaparat in ordinea prioritaților. Dupa ce le vei pune în ordine, vei avea o privire de ansamblu și vei ști cu sigurantă cine ești, te vei regăsi pe tine : puternic, inteligent, liber !!! (Putem să ne antrenam reciproc aici )

                        Trezirea asta la realitate este apanajul oamenilor puternici, doar cei care reușesc să treacă prin  „ momente” și să le depasească pot trece la nivelul urmator, cel spiritual, cel pentru care ne pregatim o viata întreagă. Cred că meriți mai mult decât toate kkt-urile de alegeri greșite pe care le-ai facut până acum (da, să nu indrăznești să ma contazici)

                        Nu mi-ai placut deloc ultima discutie, erai absent, erai prizonier intr-un om  care, dintr-o placere morbidă, iți place doar privindu-l ca  spectator, însă, tu faci parte din jocul tău, nu ești în tribune. Dacă va trebui să te ajut cu ceva, voi face tot posibilul să te ajut să te regăsești, restul sunt amănunte insignifiante pt tine, dar sunt amanunte de orgoliu care te macină și te-au măcinat.

                        Nu întotdeauna tot ceea ce simți este și realitate. Te arunci în fantezie pentru că ai imaginație, ești creativ, artist chiar, dar există un dram de nebunie pe care trebuie să-l gestionam foarte corect, calculat, altfel riscam să nu mai percepem realitatea. Mi-ar placea să-mi petrec viata cu tine doar pt simplul fapt că ai fi o provocare continuă, un univers de idei transpuse din ireal și dându-le viață, încercările ar fi nelimitate. Aberez J

                        Te simt ca si cum iți fuge preșul de sub picioare, sau joci foarte bine teatrul ăsta.

PS: Ca să pot să stau lângă tine și să fiu cel de acum, va trebui să nu te iubesc. Așa am functiona perfect. Să știi că ăsta e blestemul tau: un om care te iubește nu va fi pe placul tău.

DESPRE FAZE SEXUALE

La început a fost curiozitatea....

A urmat prima experiență.

Curozitatea trebuia satisfăcută și mai mult; așa că am început  să-mi pun întrebări transpuse-n practică.

Prima iubire.

Prima experiență cu o ”profesionistă”.

A urmat cantitatea....mult, cât mai mult.

Competiția cu prietenii.

Inevitabil nu am mai ratat nicio ”șansă”.

Experimentarea perversiunilor.

Plictiseală.

Încet, încet, am început să fac selecții.

Primul refuz.....o victorie personală.

Calitatea in detrimentul cantității.

Și am păstrat la urmă, pasiunea. 

Caracterizare

”Din nastere esti inzestrat cu potential urias de a fi un om rar. Ai crescut insa, si te-ai invartit intr-o lume sub nevoile tale, sub capacitatile tale. In plan personal n-ai avut parte de intalniri notabile -intalniri care sa te imbogateasca, sa te faca sa-ti pui intrebarile corecte, sa te ajute sa te descoperi. Din aceasta pricina, ai trait mereu o singuratate care s-a cronicizat, si pe care, ca sa n-o mai vezi, sa n-o mai simti, sa nu mai doara, ai ingropat-o in munca si agitatie -iluzie de viata intensa- si prietenii oportuniste, de conjunctura. Convingerea ta ca fericirea inseamna confort si e rezultatul unor calcule, e de fapt o forma de dependenta si o spaima. Dependenta de a controla totul, de a nu risca nimic, spaima de suferinta. Ceeace esti astazi este intr-adevar suma oamenilor pe care i-ai intalnit si a unor alegeri -respectiv ce ai ales sa intelegi din ei (e drept, fiind atat de multi gaunosi, n-ai avut prea multe sanse). Un om care considera ca s-a nascut intr-un teatru de razboi, inseamna ca a trait intr-unul. Un om care doreste confirmari zi de zi, dar nu e dispus sa le ofere, e un impostor. Un om care, cu o asemenea bogatie de potential, nu a inteles pana la 40 de ani ca hedonismul e o filosofie subtire rau, sigur numai hedonisti a trait. Un om care si-a raportat intreaga viata emotionala la o iubire de la 18 ani (subtirica si aia -adica n-a fost o iubire ca-n filme, sa-ti ajunga o viata, cu nebunie frumoasa, cu daruire totala, cu amintiri sfasietor de frumoase si reciprocitate absoluta- o iubire obisnuita de la 18 ani, ca 99, 99% dintre iubirile de la 18 ani -acum, desigur, poate ma-nsel, dar cat de a dracului de frumoasa sa fie o iubire la 18 ani, ca sa eclipseze tot ce ai intalnit mai apoi in toata viata ta, e ridicol, sa fim seriosi!). Un om, spuneam, care ramane agatat toata viata (cel putin la nivel declarativ) de o iubire de la 18 ani, fie a intalnit numai femei mult sub nivelul lui de rezonanta emotionala, fie e un mincinos, fie e masochist, fie e sadic. Tind sa cred ca la tine raspunsul e cate putin din fiecare. Oricum, toate astea te-au transformat in ceva ce nici tu nu prea mai intelegi si cu care a inceput sa-ti fie greu si tie sa traiesti. Nu esti nici hedonist, nici vanator, nici student, nici alte bazaconii. Hedonistii traiesc pentru placere, ori tu in esenta suferi prea mult si te ating prea multe. Vanatorii cauta trofee -pentru ei conteaza numarul si aspectul si nu pari genul. Iar studentii fut orice, in functie de posibilitati -sa curga sperma si bautura! Exclus. Mai degraba esti un colectionar. Dar un colectionar investeste suflet in colectia lui. Iubeste fiecare piesa. Ori tu nu iubesti pe nimeni. Sau poate esti un colectionar de inimi frante. Nu-i exclus -pozezi intr-un romantic, le indragostesti de tine, apoi le zdrobesti si nici nu le lasi sa moara, nici sa traiasca. Asta intra intr-o patologie de care nu vreau nici macar sa te banuiesc. Oricum, cautarea unei tipologii in care sa iti gasesti locul, e o prostie -numai oamenii banali pot incapea intre gratiile unei tipologii. Nu esti unul dintre ei. Ai trait etape din fiecare -barbat fiind (eu ca femeie, am sarit-o pe-aia cu studentia -cine dracului o fi numit-o asa, ca n-are nicio legatura cu studentia, ci mai degraba cu anii de liceu, ba' mai nou chiar cu gimnaziul). Acum e momentul sa treci la o etapa superioara. De fapt, sa construiesti una special croita pentru tine. Sa cerni ce ai cules din fiecare etapa, si sa-ntelegi ce vrei sa fii de-aici incolo. M-am intrebat mereu daca boala ta joaca vreun rol in alegerile tale. Si raspunsul inclina catre da. Boala asta ti-a comprimat timpul, ti-a sabotat increderea in tine si planurile de viitor, te sperie. Si atunci, nu-ti mai pasa. Poate chiar aceasta maniera de a pastra pe toata lumea la o distanta considerabila de orice constructie cu tine, este deopotriva o forma de protectie de suferinte viitoare -vreau sa raman verde si barbat in amintirea voastra- si o forma de altruism -tineti-va departe de mine, in scurt timp voi fi doar o epava si o povara. Daca e asa, ti-ai pus problema vreo secunda cate lucruri minunate pierzi in timpul ramas? Ca esti chiar mai presat sa lasi frumusete in urma ta, sa construiesti amintiri de neuitat? Ok, ai hotarat ca futi in nestire cat mai poti (crezi ca-si va mai aminti cineva, ca va conta? -femeile au o altfel de memorie, domnul meu) si apoi astepti sa mori, singur, pictand, mesterind lazi inconjurat de gaini si eventual cu vesnica .......... misunand pe langa tine (daca n-o omori inaintea ta) sau cu ......, draga, amarata de ea. De ce adica n-ar fi posibile toate astea si cu cineva pe care-l iubesti? Mult mai posibile, mult mai firesti! Iubeste! Acum o iubesc pe ......... Hai, ........, sa vedem cat ne tine. Hai, sa ne fie frumos cat ne-o fi frumos! Un an?! Ce an frumos! Ramas bun ..........! O sa te port mereu in suflet! Si eu pe tine, Adrian!... Acum o iubesc Maricica. Hai, Maricica, ia sa vedem ce e de noi! Nasol, doar trei zile?! Oricum, au fost trei zile de neuitat si astea trei zile am fost doar al tau, am respirat prin plamanii tai. O sa te tin minte, Maricicatreizile. Ramas bun, Maricica! Ramas bun Adrian!... Ce-i asta?! Doamne, asta-i gagica mea de la televizor! ........... tu imi cam placi si sunt cam topit dupa tine! Imi doresc sa fii ultima femeie cu care sa fac dragoste! Hai, ..........., sa ne iubim, ca-i frumusete prea multa aici! Hai sa vedem cat si ce ne-a fost dat! Da' vezi, ca eu peste trei ani am intalnire cu Violeta ... , ia sa vedem! Hm...Nu-mi mai place de tine, nu mai simt nimic. Ce chestie! Nu asa calculasem, la naiba. .........., iubita mea, vrei sa imbatranim impreuna?! :P (numele personajelor sunt absolut neintamplatoare -dar sunt totusi fictiuni din capul autoarei) Ok, ai prins ideea. Orice faci, orice alegi sa traiesti trebuie sa fie cu dragoste si bucurie, cu reciprocitate, cu frumusete, cu rost. Ca dureaza trei zile, trei ani, sau pana la sfarsitul zilelor. Altfel, dansul asta impiedicat si nehotarat si imbacsit de minciuni la tot pasul e, cum bine i-ai spus, promiscuitate. Deci mizerie. Si la final va purta numele de viata ta.”

Gând la când

Gonind prin lumea mea perfectă
Am înțeles că s-ar putea
Să pierd esența unor fapte
Ce îmi aduc iubirea ta.

Fugind din calea visurilor tale
Te-am părăsit în somnul ancestral,
Voind să nu rănesc pe nimeni
Prin jocul nostru imoral.

Am adormit gândindu-mă la tine
Trezindu-mă mereu cu-același gând
Și iarasi am fugit prin vise
Știu că-ai să vii, dar când?

INTRE 3 ȘI 10 ANI

Anticipând parcă articolul ăsta, am scris înaintea lui despre obișnuințe autosuficiente și frici emoționale.

Conform unor teorii propii, subiective, dar verificate în 90 % din cazuri, oamenii sfârșesc prin a le fi frică de mine. Nu acea frică genetică, accelerată de instinctele de conservare și supraviețuire (sunt pașnic prin esență), ci acea frică de a avea o relație sinceră, deschisă și altruistă cu mine.  Sfârșesc  așa pentru că vor confirmări din partea mea. Nu pot să le dau chiar dacă, in străfundul locului unde se nasc dorințe mele, știu că le pot acorda și arăta. Nu o fac din cu totul alt motiv: acela de a vedea și din cealaltă direcție (chiar dacă eu nu cer aproape niciodată)  iluzia confirmărilor venită natural și nu declarativ. Bineînțeles că acest lucru nu se întâmplă, așa că vom fi nevoiți să ne revedem.  :)

Consider  că ne naștem într-un teatru de  ”razboi” : cine spune primul, cine cedează primul, cine are mai multe resurse, cine are mai multe arme?......de fapt, acela pierde. Există o iluzie falsă a câștigului imediat, m-am îmbătat cu acestă iluzie ani la rînd, iar și iar, parcă vrând să demonstrez cuiva că eu pot să fiu altceva decât conștiința colectivă.  Reiterez:  ”rabdarea chiar este o virtute” !

Ultimii trei ani au fost de  ”probă” (am gura la urechi când afirm asta). Am probat tot ce nu făcusem și dorisem în ultimii 15. Nu i-am pierdut pentru că așa mi-am găsit calea următorilor 10. Experiențele ultimilor ani au fost de-a dreptul fantastice, cu multe reușite personale, aproape fără eșecuri demne de amintit. Nu pot să înteleg  altceva decât că este o teză sustenabilă. Ce ma fac, însă, cu amintirea experiențelor? Trag concluzii, urmez sfaturi, repar micile greșeli;  dar unde situez lucrurile unice? Unde le pun în contextul viitor? Vreau să se repete? Le pot duplica in altă formulă?

Trei ani de convulsii emoționale, atât mi-a trebuit să înțeleg că, echilibrul interior este mai important ca  orice alt confort emoțional - asta până nu intervine ceva (cineva) și-ți strică toate socotelile. Poate este  menirea acelui ceva/cineva, poate este yang-ul din interiorul tau . În orice caz, orice ar fi și oricât de mult m-aș strădui matematic să nu-i dau nicio valoare,  se întâmplă fara vreo aparentă atitudine pozitivă și, cu toate astea, știind că orice lucru în plus sau în minus este o perturbare a liniei parabolică, îl dorești, îl consumi și încerci să îl introduci in ecuație. Așa am facut mereu. Oricât de greu mi-ar fi și oricâte sevraje aș îndura, o iau ca pe o încercare continuă de a face pentru mine ce n-am făcut la timpul potrivit. Gustul, însă, rămâne, imaginea construită și dorită a unui viitor perfect nu va părasi nicicând încercarile mele de a sta pe „sârmă”.

Am cunoscut mulți oameni în perioada asta, oameni de valoare, mai mulți decât în ultimul deceniu și am luat de la ei experiențele, poveștile și energiile - le-am asimilat in minea - am alimentat un rezervor gol, m-am umplut de povești frumoase, triste și uneori groaznice. Cu toate acestea, SUNT pentru ca au fost și ei acolo, în momentele în care aveam nevoie sau în momentele pe care nu le-am anticipat. Câțiva s-au evidențiat atât de mult încât n-am să-i uit toata viata.  Pe unii îi iubesc, pe alții îi detest, iar pe ultimii, cu toate că sunt de valoare, îi urăsc. Ura nu este una egoistă, lipsită de sens și onoare, ci o fac doar pentru că mi-au arătat fața urâtă a lor. Am pierdut și am recuperat prieteni.

CU TREI ANI ÎN URMĂ :

-          ”Crezi că poți face asta”?

-          Nu știu, dar nu am de pierdut nimic, nu?

                Așa mi-am început perioada complet nouă . Am început creionând un proiect, l-am gândit, l-am modificat și imaginat in cele mai mici detalii, mai mult de un an, până a prins forma.  Nu am facut nimic ca o provocare, totul a venit natural, a fost ca și cum asta trebuia să fac.

                Oamenii...ei au fost cei care m-au impins și susținut ; dacă nu dai de cei potriviți, în cel mai bun caz, stagnezi. Am găsit în jurul meu doar oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, oameni care mi-au acordat încrederea și susținerea lor;  m-au vazut cu ochii pe care eu nu i-am deschis niciodată și mi-au arătat ceea ce nu credeam că sunt în stare să fac : să simt, să vibrez, să rezonez, să alint și să iubesc.  Niciun moment nu am fost descurajat de ei și le multumesc cu fiecare gând care mi se naște în acest sens.

PREZENT :

                Astăzi mi-am dat seama că orice proiect este realizabil atâta timp cât îl faci cu discernământ și voință. Orice lucru se poate realiza, orice drum este ușor de parcurs și orice gând îl poți materializa. Sună aproape idealist, însă mie chiar mi se întâmplă acum.

PESTE 3 ANI :

                Mă voi întâlni cu  ”cineva”  și-l voi întreba dacă am avut dreptate?  Știu că sună egoist și irelevant pentru răspuns, însă ”aroma” confirmărilor ne îmbată placut de multe ori.  Este același om care a intervenit violent în echilibrul meu, aceeași persoană care a fugit de responsabilitatea asumărilor personale,  același gen hedonist ca mine și nu în ultimul rând, năluca sentimentelor mele.  

M-am întrebat de multe ori dacă compromisurile ne ajută sau ne fac sclavul lor? Eu cred că este mai mult ca un drog, ca o frică de neputința noastră, ca o mizerie ascunsa sub pres, ca o iluzie deșartă a ”vrabiei din mână”.  Nu este de blamat nimeni dacă și caracterul lui este unul ”neinițiat ”  dar, perfecționist cum sunt, întrebarile, cu răspunsuri aproape retorice, au pentru mine valoarea materializată, aproape în forme fizice, a sentimentelor .  Pot vedea rezultatul unei  întrebari anticipând acțiunea, pot desluși ce se ascunde în spatele unor ”semne” care aparent duc către nicăieri, pot simți minciunile neintenționate din sincerități afirmate în momente frumoase și pot copleși materializând idei frumoase în acțiuni și mai frumoase.  Nu știu dacă lucrurile astea au o denumire, dacă este o artă sau dacă iți poți perfecționa aceste aptitudini, însă, eu știu că o fac nativ și crezând până la nivel de micron în ceea ce fac.

                Deformațiile profesionale nu mă lasă să-mi asum greșeli personale, sunt egale fix cu zero pentru mine, de aceea, tot ceea ce fac, frumos sau urât, o fac conștient și uneori calculat in detalii (nu e neaparat un lucru rau), așa că , atâta timp cât AFIRM, știu cu certitudine ce se va întâmpla până la sfrșitul acțiunii, dar n-am să-ți dezvălui nimic,  fie că e de rău, fie că e de bine – consider că e imperios necesar, în cazul în care ești implicat, să rezonezi cu mine  și am pretenția că ești cel puțin la același nivel de întelegere cu al meu, dacă nu....atunci  m-am înșelat în privința ta, se poate întâmpla.

TIMP DE 10 ANI

                Da, zece ani mi-am propus să mai fiu sclavul societății moderne dupa care să mă retrag în mijlocul naturii, mă duc către locul de unde am venit, mă atrage ca pe un criminal care se întoarce la locul faptei, însă cu mult mai multe trăiri/emoții -  mai intense și nevionovate.

                Mă simt bine având un scop, îmi dă acea energie necesară înainte de odihnă.

”Ne vedem peste trei ani așa cum am stabilit” 

DE CE mințim când vrem să spunem adevărul?

               Minciuna este un scop în sine, are sinergie, vibrație, formă și nuanțe , poate fi un sinonim (atunci când o asociem cu scopul) sau un omonim (atunci când o asociem cu rezultatul), de asemenea, poate fi frumoasă (atunci când aduce beneficii personale sau comune) sau urâtă (atunci când este descoperită, chiar dacă scopul a fost unul frumos), poate fi metaforă sau jignire. În fine, o pleiadă de definiții într-un singur cuvând, chiar ea devenind acțiuni distincte în situații diferite.....e verb și face parte integrantă din noi. (lat. Menti ~ onis)

Mințim probabil din toate motivele inventate si neinventate încă, dar o facem in special atunci când depășim zona noastră de confort sau a celui pe care-l mințim (plus multe altele pe care le-am învățat la școală și nu este cazul să le dezvolt într-un spațiu atât de limitat). Aș putea să trec cu vederea această problemă de moralitate, însă, nu voi înțelege niciodată de ce, atunci când vrem să spunem adevărul, cu toate argumentele pro, mințim?

Am fost mințit și am mințit mulți ani până când mi-am spus STOP, era prea mult și prea greu să lupt (DA, să lupt) cu mine.  Se întâmpla, prin minciună, chiar dacă aceasta îmi aducea beneficii (imediate sau ulterioare) , să încep să devin altul.....un om pe care nu-l cunoșteam, acel om care este doar vocal, nu cel care sălășuiește în mintea mea : ego-ul. Găseam, desigur,multe argumente și scopuri pentru a minți, o fac și acum, dar pentru alții și așa înteleg, de fapt, de ce se ascunde adevarul?

Revin la titlu și dezaprob in totalitate minciuna ca derogare de la  A FI.

-           nu poți să-ți faci acest lucru ție,

-           nu poți să aduci elogii minciunii folosind-o în detrimentul tău,

-           nu poți atinge iluzii crezând că prin minciună le materializezi,

-           nu-ți poți conduce voit și greșit gândurile către o cale strâmbă,

-          nu merită mincina să înlocuiască un prieten.  

               Am scapat de această meteahnă făcând exerciții grele. Mai rău este că acest proces se face cu tine însuți, cu acea entitate care nu te judecă aproape niciodată, cu propria-ți conștiință  pe care, de fapt, nu o asculți decât atunci când este prea târziu, însă, din momentul  în care mi-am spus că nu voi mai minți atunci când vreau să spun adevarul, în afara faptului că mi s-au  ”cernut  prietenii”, (- să nu fiți prea amuzați),  m-am văzut mai frumos în oglindă.

Eu cred că minciuna te face  urât si urât.              

Și dorințele mor precum florile toamna

Dacă aș deține puterea supremă, aș da o lege ca toate dorințele să se împlineasca oricui. Chiar și cele urâte pentru că ar fi anulate imediat de cele frumoase.            Există o diferență imensă între dorințe și voința de a face ca ele să se împlinească. Când îți dorești ceva și nu faci nimic să se întâmple, comiți un sacrilegiu, e ca și cum ai  ”furat”  posibilitatea cuiva de a realiza acel lucru și l-ai irosit într-o vanitate de-a dreptul imorală....criminală....și ai ucis în eter vibrația cu care a fost lansată dorința.
            Mi-am dorit să-mi moară florile din geam odată cu toamna ce a venit, dar se încăpătânează să nu o facă, chiar au înflorit și asta înseamnă că dorința mea încă nu are contextul necesar și nici substanța de a se împlini. Echilibrul cu care sunt înzestrate dorințele nu ni-l alegem noi, se întâmplă să se fi născut înainte de a fi fost enunțată dorința, era acolo, aștepta doar să ia forma  prestabilită. De aceea nu voi renunța încă la dorința mea până ce ea nu va muri , ucisă de cineva care nu a facut nimic ca ea să se împlinească.

DESPRE frici emoționale, comoditatea obișnuinței și principii nefuncționale

             Mă tot țin de  ceva vreme să scriu despre aceste trei lucruri asociate într-un context subiectiv, dar am preferat  să treacă un timp ca să văd mai limpede momentul și locul în care m-am poziționat.-”Vreau să beau vin de sete!” ( să nu mă conformez principiilor), e ca și cum m-aș nega pe mine dacă nu aș face-o, nu ca un alcoolic fac referire, nu mi-a fost niciodată un  bun prieten alcoolul, ci ca o plăcere gastronomică... La fel de bine  ” Vreau să iubesc doar miercurea”   (nu este ideea mea, dar îmi place, am auzit-o într-o piesă de teatru amuzantă – ”Te iubesc, te iubesc”).                Poate vi se pare fară sens și nefăcând parte din subiect fraza anterioară, însă, tocmai aici e cheia discuției : in jurul a ceea ce mi s-a întâmplat urmează să dezvolt postarea asta.              
              Da, vinul are directă legatură cu obișnuința și principiile nefuncționale la subiectul în cauză.Putea fi vorba despre limonadă, dar nu, el-vinul, trebuie băut conform unor principii sau mai exact a unor obișnuințe moștenite, ce-i drept, logice până la un punct.  Dar de ce să nu beau vin dacă mi-e sete, sau, mai bine exprimat : ”- de ce te bagi tu pe placerea mea grobiană și mai ales, de ce mă cataloghezi ca fiind din altă lume decât a ta?” O lume despre care nu vrei să știi că există, dar în ea trăiești bine-merci.  Aaaaaa, voiai ceva mai bun? Exista, desigur, potențial, voință și putință pentru asta. Este chiar de lăudat efortul cu care te-ai confruntat pâna ai ințeles că ceea ce ți se întâmplă nu este ceea ce ai visat...             
               Am citit intr-o carte că e bine să te iubești pe tine mai întai ca, ulterior să poți iubi pe cineva. Textul, „rupt din pagină” , pare simplu de înțeles ,dar greșit în substanță. Autorul se referea la respectul de sine, la acceptarea ego-ului tău, în niciun caz la narcisism. Dacă nu ai locuit la maturitate singur, dacă nu te-ai luptat cu tine ani la rând, dacă nu ți-ai raspuns la întrebările chinuitoare și obsesive de dimineață, atunci nu știi (și nici nu ai să înveți) ce înseamnă  să ai o relație cu tine însuți /însăți.             
                Mi-a fost DAT să cunosc pe cineva care a dus această obsesie la extrem (altfel de ce aș scrie, nu?) și nu mi-a fost ușor deloc să ințeleg cum ”funcționează”, însă, aș fi preferat ca totul să se repete la infinit - fără să evolueze ; să trăiesc aceeași senzație  mereu și mereu - fară să anticipez;  să simt aceleași lucruri la nesfârșit - fără să postulez;  să fiu surprins de fiecare dată - fară să am deja-vu-uri. Din păcate nimic din toate astea nu se întâmplă atunci când într-adevăr ți le dorești, ele vin când te aștepti mai puțin și parcă întotdeauna împotriva oricarei logici.               
                În utimii trei ani m-am tot lăudat ca mi s-au întâmplat doar lucruri bune fără să le cer sau să le doresc. Adevarat. În momentul în care mi-am dorit, s-a întâmplat exact pe dos : pui dorințe, viitor, anticipări și idei în cutia greșită și te mai și miri de ce nu le regăsești împachetate frumos  în Pomul de Crăciun? Pur și simplu știi unde și cum greșesti, dar te încăpățânezi să faci exact invers decât logica firească a lucrurilor. Fricile au aici rolul lor: te acaparează, te conjură (în ambele sensuri) și te paralizează. Dacă nu le depășești, dacă nu ai o minimă doză de inconștiență în a-ți dori lucruri, atunci fricile devin atributul tău. Păcat.                
                   La fel de bine, atunci când te-ai obișnuit să trăiești doar anticipând și închipuindu-ți viitorul, nimic din ceea ce ți se pare ieșit din tipar nu te va face să te simți confortabil, până la urmă alegem între mediocritate și/sau adrenalină. Eu unul nu am trăit niciodată așa, acest stil este unul care curge doar într-o singură direcție: cea a plafonării și frustrărilor. Nimic ieșit din comun până aici, însă, din  momentul în care începi să găsești vină altcuiva decît ție și a acțiunilor tale, de atunci nu mai ești stăpânul propriilor tale sentimente, realitatea ți se pare distorsionată doar în conformitate și raportată la valorile tale. Greșit!                 
                        Cu foarte puține excepții, întotdeauna am făcut tot posibilul să mă adaptez într-o relație de orice natură, fie ea profesională, socială sau emoțională și m-am încăpățânat, de asemenea,  să cred că e posibil să ating limitele înțelegerii, obișnuite sau nu, prin explicații logice. Din nou m-am lovit de fricile (care mie mi se par amuzante si exagerate) eventualelor eșecuri. Am evoluat ca specie doar datorită gandirii logice, anticiparii viitorului (aici am o teorie proprie cum că, atâta timp cât anticipam ce vom face in momentul viitor/următor, este de fapt  o  ”calatorie în timp”, o  ”viziune”,  o  ”interpretare logică a idealului” ) prin exercițiul simțurilor și astfel suntem în masură să facem lucrurile să se întâmple fix cum vrem noi. Din păcate în tot acest proces intervin fricile emoționale, comoditatea obișnuinței și principiile nefuncționale cărora ne lăsăm pradă și devenim sclavi ale acestora.

DESPRE promisiuni

Există două feluri  de promisiuni:  cele pe care le respecți  si cele pe care nu le respecți  vs. cele care iți sunt respectate si cele care nu iți sunt respectate.

Ce simplu ar fi să fie doar atât.

 Fiecare dintre cele patru exemple , la rândul lor, au câte o parte subiectivă si una obiectivă, care și acestea  se supun unor  conjuncturi favorabile sau unor conjuncturi nefavorabile care, amuzant, au și ele câte două părți distincte - voință și putință, iar exemplele ar putea continua.

Privind în ansamblu ințeleg că, promisiunile, fie ele chiar și îndeplinite, sunt aproape deșarte.  Dacă algoritmul prin care ele se întâmplă sau nu, depinde de atâția și atâtia factori, emoția declarativă și inițială a unei promisiuni iși diluază importanța - cel puțin până la finalitatea ei și din nou afirm -  fie că se îndeplinește sau nu.

Am avut o discuție amuzantă despre acest fenomen cu o bună prietenă și  spre uimirea mea, am ințeles  că, promisiunile iți pot afecta echilibrul emoțional. Cum așa? Păi foarte  simplu: dacă intenția care pe  bună dreptate este îndreptățită de a fi promisă, însă, cu toate acestea,  finalitatea ei  iți face rău, putem extrapola și să ajungem la urmatoarea concluzie: promisiunile sunt de fapt porniri emoționale  care nu au nicio legatura cu onoarea, ci, cu atât mai mult, este un impuls aproape masochist / o dorință interioară fară o finalitate mulțumitoare / o minciună viitoare.

Cu siguranță, așteptările unei promisiuni sunt maxime de ambele părți. Am întâlnit persoane care afirmă sus și tare (și chiar reușesc) că ele iși țin promisiunile chiar dacă le va fi  rău, însă, nu țin cont de faptul că, atunci cand iși țin o promisiune in detrimentul personal, iși încalcă de fapt o promisiune proprie; un pariu pus de cele mai multe ori cu el insuși. De asemenea, am întâlnit pesoane și nu puține, care nu promit niciodată înainte de a fi sigure că se pot ține de cuvânt ; de data asta,  sincer, nu văd unde mai este subiectivismul, plăcut în acest caz, al unei promisiuni ținute cu orice chip? Oricum aș privi situația, înteleg tot mai mult că ar fi mai bine să nu mai promitem și să nu mai pretindem promisiuni.

Promit să nu mai promit niciodată nimic !  (deja am spus o minciună)

J

DESPRE Idilă de week-end

Ați cumpărat vreodată farfurii, tacâmuri și pahare doar ca să fie prima dată când mănanci din ele și astfel, să nu „poluezi”  cu nimic unicitatea momentului? Eu am facut-o.......am mâncat paste si am băut vin franțuzesc.

Ați luat vreodată prânzul într-un loc unic, burghez și interzis?  Eu am facut-o....... iarăși am mâncat paste și am băut vin rar.

V-ați pus vreodată întrebarea de ce violetele miros și sunt atât de frumoase ? Eu am facut-o ............și mi-am răspuns : „ Pentru că este rolul lor”.

Nu sunt hotărât dacă momentele frumose care, din păcate, sunt greu de atins și de trăit, aproape interzise, e bine să le savurezi sau să le ocolești? Fracțiunea de secundă cu care se întamplă este minunată, însă, eternitatea momentelor de după este urâtă, atât de urâtă încât îmi pun această întrebare.

Am o poveste frumoasă de amintit, dar atât. E frustrant că rămașițele poveștilor frumoase sunt urâte și aproape în antiteză. Cum se poate întâmpla asta?

Nu vorbesc despre un moment anume, ci despre unicitatea gândurilor frumose pe care le pierzi odată cu povestea; niciodată nu sunt la fel, nici măcar intensitatea trăirilor nu o poți compara dar, atunci când crezi că nimic nu se poate întampla mai frumos, din cușcă iese rațiunea care, cu spume la gură si parcă voind să se răzbune pentru îndrăzneala pe care ai avut-o de a trai intens,clandestin și visând,  te ia de mână și te târăște in realitate. Niciun duș nu este atât de rece si parcă, odată cu el, se duce pentru totdeauna și parfumul de violete care ți-a amorțit simțurile și atunci când nu era prezent; doar prin memorarea lui. O fi greu să-l uiți? Nici măcar n-am chef să caut un răspuns, am un aliat: timpul.

Am încercat într-un week-end să depașesc barierele autoimpuse și să dăruiesc flori cuiva. Greșeala mea, au rămas scufundate într-o vază verde, probabil că deja hrănesc alte flori  prin moartea lor. Tot atunci, dacă memoria nu mă inșeală, am dăruit o parte din mine printr-un sărut.....nu cred că s-a materializat nascând un  sentiment.

La ce bun să ai in frigider branză Camembert, dacă expira neîncepută? La ce bun să faci lumânări parfumate, dacă nu le dai foc niciodată? De ce să cumperi uleiuri aromatice, dacă faci doar duș? De ce să adormi gândindu-te la viitor, dacă oricum nu contează? Și uite așa, „gemenii”  din mine se înțeleg de minune când nu intervine nimeni intre ei. Când nu crezi că se poate întampla ceva frumos, când nu mai crezi nici măcar în promisiunile tale ca fiind realizabile, atunci devii ce am devenit eu: o puma ar spune cineva, o vulpe aș spune eu.

Vreau să vină toamna și să-mi usuce florile din geam, nu le pot omorî eu.

DESPRE duminici și cum aș vrea să se întâmple

Dimineață. Duminică. Ploaie.

Singura mea zi libera din ultimii trei ani a fost duminica. E aproape un sacrilegiu să nu mi-o petrec cum vreau. Nu aș ști ce sa fac miercurea dacă aș avea-o numai pentru mine. Probabil aș intra în panică, aș încerca sa fac cât mai multe lucruri și nu aș face nimic bine. Altfel se întâmplă, însă, duminica. Ziua însăși este un tabiet, în sensul că timpul curge cu altă viteză,  mâncarea și vinul  au alt gust , iar dorințele sunt clare și visabile; toate în ordinea asta.

Cu cât muncesc mai mult în timpul săptămânii, cu atât apreciez mai mult duminica și sper să nu pic în patima ezoterismului  considerând că este lăsată de divinitate pentru nu știu ce activitați creative.  Cu toate astea, este ziua când limitele imaginației nu au finalitate.

Ajung inevitabil la dorințe, nu scap de această cutumă aprope idealistă. Aș putea gestiona foarte ușor situația fiind ceea ce m-am autoeducat în ultimii ani : cerebral-calculat-pragmatic; însă, duminica se întâmplă să mă păcălească cumva. Îmi aduce un cumul de sentimente contradictorii, o avalanșă de contradicții interioare; este ziua când sunt "vulnerabil" și-mi place.

Totodată, este singura zi în care sunt singur, atât de singur încât toată frumusețea se duce dracului odată cu liniștea care apasă o casă goală. Am încercat să citesc – nu funcționează, să fiu casnic – îmi iese vreo oră-două, să mă uit la filme – dau de cele mai proaste, inevitabil etc. De aceea mi-aș dori ca duminica să mă joc frumos cu mintea cuiva :

„- Vrei să-mi dai mie duminicile tale?

-Nu știu ce sa zic.....

-Zi da!

-Ești nebun...”

DESPRE obișnuința autosuficientă

„Vrei să bem cafeaua împreună, dimineața?”

       N-am depășit încă momentul cu băutul cafelei în mașină în drum spre serviciu, numai că acum a căpatat alt sens, unul aproape peiorativ.

       Oricât de frumoase și personale ar fi momentele, îi lipsesc totuși câteva elemente. De fapt aproape că nu lipsa lor mă deranjează, ci, mai degrabă , repetitivitatea plictisitoare a gândurilor. În cele 40 de minute de condus sunt MUT. Acest lucru mă deranjează cel mai mult; muțenia simțurilor de dimineață, e ca o minciună sfruntată despre mine – perfecțiunea nu există.

       Vorbeam zilele trecute despre dorințe împlinite și despre teama de a se întâmpla. Mi-am dat seama, ca o revelație, că formele materiale contează mai mult.....trebuie să-mi „hrănesc” simțurile pentru ca dorința să fie împlinită până la capăt. Așa cum pomii înfloriți din Cișmigiu nu-i poți simți dintr-o fotografie, ci e necesar să stai pe o buturugă și să-i lași să-ți intre prin pori, tot așa, în realitate, conectarea degetelor arătatoare cu cineva, îți poate bloca orice imagine negativă exterioară;  dar ce mă fac când acest lucru generează alte blocaje pe care nu am învațat cum să le gestionez? Unul dintre gemenii din mine îmi spune să fug, iar celalalt să rămân și să mă contopesc cu simțurile-să devin negarea eu-lui meu construit și afișat.

      Nu credeam că o cafea băută de dimineță cu cineva, o crenguță înflorită, un zâmbet, o reținere, un sărut aproape furat , te poate umple de energie mai mult ca un shake cu carbohidrați. Nu știu ce dracu am făcut în ultimii ani de mi-am refuzat lucruri?! Nu înțeleg care este mecanismul prin care se instalează obișnuința autoflagelării?! Nu pricep de ce ne oprim din drum crezând că e suficient ce simțim?!

Poate îmi spuneți voi.

(orice asemanare cu personaje reale, este pur întamplatoare si neintenționată :)  )

    

DESPRE dorinte

     Sunt la jumatatea drumului și încă învăț să-mi doresc. E ciudat să spun asta când, normal ar fi să-mi doresc – punct. Ei bine, nu e atât de simplu pe cât pare. De ce? Am o idee de un răspuns, însă până și formularea lui ortografica mi se pare grea.

     Nu înțeleg de ce (și poate îmi răspundeți voi) nu pot să-mi doresc cu dezinvoltură lucruri?! Ce anume îmi blochează acest mecanism al plăcerii; deoarece, nu-i așa, dorințele sunt plăceri viitoare, nu? Poate tocmai teama de viitor și  comoditatea trecutului cu dorințele sale împlinite, mă mutilează emoțional. Ar mai fi ceva, totuși: îmi doresc să nu mi se împlinească dorințele. Din nou foarte ciudat! Ba bine că nu. Emoția unei dorințe retrăită la infinit, e mai puternică decât evenimentul final.

     Spuneam în dimineața asta că mi-aș fi dorit să beau cafeaua împreună cu  „Violeta”, dar nu s-a întâmplat asta. (poate nu mi-am dorit îndeajuns de mult) Am băut-o singur, în mașină, cu toate că am fost sfătuit să mă gândesc la lucruri frumoase și nu la ceașca cu cafea. Nu știu cum ar fi fost dacă aveam cu cine scoate doua vorbe cu ochii pe jumătate închiși, însă, cu siguranță, imaginarea momentului și numeroasele scenarii închipuite, în cele 40 de minute de condus , au fost cu mult  mai intense decât câteva sorbituri dintr-o ceșcă aburindă și schimburi de replici acide.

     M-am hotarat, așa cum am schimbat multe în ultimul timp, să deschid canalele dorințelor și instinctelor. Credeți-mă că este ca atunci când miroși o floare de cireș înflorită. Descoperi în tine, cu surprindere, că mai traiește o persoană.

     Promit să nu-mi mai fie rușine să-mi doresc și voi spune vocal, de fiecare dată, ce anume.

DESPRE mine, altfel

1. De unde vin?
- vin de unde nu am fost niciodata, de acolo de unde gandurile mele au forme materiale si de unde pot fi oricand ce-mi doresc sa fiu.
2. Cine sunt?
- sunt un apatrid al personalitatii mele.
- sunt cine nu am fost niciodata.
- sunt reflexia distorsionata din oglinda.
- sunt cine mi-am dorit sa fiu cand am fost obosit
3. Care este rolul meu?
- rolul meu este acela de a regiza pe mine, actorul.
- sunt protagonistul eroului din filmul meu.
4. Ce gandesc?
- gandesc universul meu de la nove pana la atomi si nasc comete din gandurile mele.