DESPRE duminici și cum aș vrea să se întâmple

Dimineață. Duminică. Ploaie.

Singura mea zi libera din ultimii trei ani a fost duminica. E aproape un sacrilegiu să nu mi-o petrec cum vreau. Nu aș ști ce sa fac miercurea dacă aș avea-o numai pentru mine. Probabil aș intra în panică, aș încerca sa fac cât mai multe lucruri și nu aș face nimic bine. Altfel se întâmplă, însă, duminica. Ziua însăși este un tabiet, în sensul că timpul curge cu altă viteză,  mâncarea și vinul  au alt gust , iar dorințele sunt clare și visabile; toate în ordinea asta.

Cu cât muncesc mai mult în timpul săptămânii, cu atât apreciez mai mult duminica și sper să nu pic în patima ezoterismului  considerând că este lăsată de divinitate pentru nu știu ce activitați creative.  Cu toate astea, este ziua când limitele imaginației nu au finalitate.

Ajung inevitabil la dorințe, nu scap de această cutumă aprope idealistă. Aș putea gestiona foarte ușor situația fiind ceea ce m-am autoeducat în ultimii ani : cerebral-calculat-pragmatic; însă, duminica se întâmplă să mă păcălească cumva. Îmi aduce un cumul de sentimente contradictorii, o avalanșă de contradicții interioare; este ziua când sunt "vulnerabil" și-mi place.

Totodată, este singura zi în care sunt singur, atât de singur încât toată frumusețea se duce dracului odată cu liniștea care apasă o casă goală. Am încercat să citesc – nu funcționează, să fiu casnic – îmi iese vreo oră-două, să mă uit la filme – dau de cele mai proaste, inevitabil etc. De aceea mi-aș dori ca duminica să mă joc frumos cu mintea cuiva :

„- Vrei să-mi dai mie duminicile tale?

-Nu știu ce sa zic.....

-Zi da!

-Ești nebun...”