Caracterizare

”Din nastere esti inzestrat cu potential urias de a fi un om rar. Ai crescut insa, si te-ai invartit intr-o lume sub nevoile tale, sub capacitatile tale. In plan personal n-ai avut parte de intalniri notabile -intalniri care sa te imbogateasca, sa te faca sa-ti pui intrebarile corecte, sa te ajute sa te descoperi. Din aceasta pricina, ai trait mereu o singuratate care s-a cronicizat, si pe care, ca sa n-o mai vezi, sa n-o mai simti, sa nu mai doara, ai ingropat-o in munca si agitatie -iluzie de viata intensa- si prietenii oportuniste, de conjunctura. Convingerea ta ca fericirea inseamna confort si e rezultatul unor calcule, e de fapt o forma de dependenta si o spaima. Dependenta de a controla totul, de a nu risca nimic, spaima de suferinta. Ceeace esti astazi este intr-adevar suma oamenilor pe care i-ai intalnit si a unor alegeri -respectiv ce ai ales sa intelegi din ei (e drept, fiind atat de multi gaunosi, n-ai avut prea multe sanse). Un om care considera ca s-a nascut intr-un teatru de razboi, inseamna ca a trait intr-unul. Un om care doreste confirmari zi de zi, dar nu e dispus sa le ofere, e un impostor. Un om care, cu o asemenea bogatie de potential, nu a inteles pana la 40 de ani ca hedonismul e o filosofie subtire rau, sigur numai hedonisti a trait. Un om care si-a raportat intreaga viata emotionala la o iubire de la 18 ani (subtirica si aia -adica n-a fost o iubire ca-n filme, sa-ti ajunga o viata, cu nebunie frumoasa, cu daruire totala, cu amintiri sfasietor de frumoase si reciprocitate absoluta- o iubire obisnuita de la 18 ani, ca 99, 99% dintre iubirile de la 18 ani -acum, desigur, poate ma-nsel, dar cat de a dracului de frumoasa sa fie o iubire la 18 ani, ca sa eclipseze tot ce ai intalnit mai apoi in toata viata ta, e ridicol, sa fim seriosi!). Un om, spuneam, care ramane agatat toata viata (cel putin la nivel declarativ) de o iubire de la 18 ani, fie a intalnit numai femei mult sub nivelul lui de rezonanta emotionala, fie e un mincinos, fie e masochist, fie e sadic. Tind sa cred ca la tine raspunsul e cate putin din fiecare. Oricum, toate astea te-au transformat in ceva ce nici tu nu prea mai intelegi si cu care a inceput sa-ti fie greu si tie sa traiesti. Nu esti nici hedonist, nici vanator, nici student, nici alte bazaconii. Hedonistii traiesc pentru placere, ori tu in esenta suferi prea mult si te ating prea multe. Vanatorii cauta trofee -pentru ei conteaza numarul si aspectul si nu pari genul. Iar studentii fut orice, in functie de posibilitati -sa curga sperma si bautura! Exclus. Mai degraba esti un colectionar. Dar un colectionar investeste suflet in colectia lui. Iubeste fiecare piesa. Ori tu nu iubesti pe nimeni. Sau poate esti un colectionar de inimi frante. Nu-i exclus -pozezi intr-un romantic, le indragostesti de tine, apoi le zdrobesti si nici nu le lasi sa moara, nici sa traiasca. Asta intra intr-o patologie de care nu vreau nici macar sa te banuiesc. Oricum, cautarea unei tipologii in care sa iti gasesti locul, e o prostie -numai oamenii banali pot incapea intre gratiile unei tipologii. Nu esti unul dintre ei. Ai trait etape din fiecare -barbat fiind (eu ca femeie, am sarit-o pe-aia cu studentia -cine dracului o fi numit-o asa, ca n-are nicio legatura cu studentia, ci mai degraba cu anii de liceu, ba' mai nou chiar cu gimnaziul). Acum e momentul sa treci la o etapa superioara. De fapt, sa construiesti una special croita pentru tine. Sa cerni ce ai cules din fiecare etapa, si sa-ntelegi ce vrei sa fii de-aici incolo. M-am intrebat mereu daca boala ta joaca vreun rol in alegerile tale. Si raspunsul inclina catre da. Boala asta ti-a comprimat timpul, ti-a sabotat increderea in tine si planurile de viitor, te sperie. Si atunci, nu-ti mai pasa. Poate chiar aceasta maniera de a pastra pe toata lumea la o distanta considerabila de orice constructie cu tine, este deopotriva o forma de protectie de suferinte viitoare -vreau sa raman verde si barbat in amintirea voastra- si o forma de altruism -tineti-va departe de mine, in scurt timp voi fi doar o epava si o povara. Daca e asa, ti-ai pus problema vreo secunda cate lucruri minunate pierzi in timpul ramas? Ca esti chiar mai presat sa lasi frumusete in urma ta, sa construiesti amintiri de neuitat? Ok, ai hotarat ca futi in nestire cat mai poti (crezi ca-si va mai aminti cineva, ca va conta? -femeile au o altfel de memorie, domnul meu) si apoi astepti sa mori, singur, pictand, mesterind lazi inconjurat de gaini si eventual cu vesnica .......... misunand pe langa tine (daca n-o omori inaintea ta) sau cu ......, draga, amarata de ea. De ce adica n-ar fi posibile toate astea si cu cineva pe care-l iubesti? Mult mai posibile, mult mai firesti! Iubeste! Acum o iubesc pe ......... Hai, ........, sa vedem cat ne tine. Hai, sa ne fie frumos cat ne-o fi frumos! Un an?! Ce an frumos! Ramas bun ..........! O sa te port mereu in suflet! Si eu pe tine, Adrian!... Acum o iubesc Maricica. Hai, Maricica, ia sa vedem ce e de noi! Nasol, doar trei zile?! Oricum, au fost trei zile de neuitat si astea trei zile am fost doar al tau, am respirat prin plamanii tai. O sa te tin minte, Maricicatreizile. Ramas bun, Maricica! Ramas bun Adrian!... Ce-i asta?! Doamne, asta-i gagica mea de la televizor! ........... tu imi cam placi si sunt cam topit dupa tine! Imi doresc sa fii ultima femeie cu care sa fac dragoste! Hai, ..........., sa ne iubim, ca-i frumusete prea multa aici! Hai sa vedem cat si ce ne-a fost dat! Da' vezi, ca eu peste trei ani am intalnire cu Violeta ... , ia sa vedem! Hm...Nu-mi mai place de tine, nu mai simt nimic. Ce chestie! Nu asa calculasem, la naiba. .........., iubita mea, vrei sa imbatranim impreuna?! :P (numele personajelor sunt absolut neintamplatoare -dar sunt totusi fictiuni din capul autoarei) Ok, ai prins ideea. Orice faci, orice alegi sa traiesti trebuie sa fie cu dragoste si bucurie, cu reciprocitate, cu frumusete, cu rost. Ca dureaza trei zile, trei ani, sau pana la sfarsitul zilelor. Altfel, dansul asta impiedicat si nehotarat si imbacsit de minciuni la tot pasul e, cum bine i-ai spus, promiscuitate. Deci mizerie. Si la final va purta numele de viata ta.”

Gând la când

Gonind prin lumea mea perfectă
Am înțeles că s-ar putea
Să pierd esența unor fapte
Ce îmi aduc iubirea ta.

Fugind din calea visurilor tale
Te-am părăsit în somnul ancestral,
Voind să nu rănesc pe nimeni
Prin jocul nostru imoral.

Am adormit gândindu-mă la tine
Trezindu-mă mereu cu-același gând
Și iarasi am fugit prin vise
Știu că-ai să vii, dar când?

INTRE 3 ȘI 10 ANI

Anticipând parcă articolul ăsta, am scris înaintea lui despre obișnuințe autosuficiente și frici emoționale.

Conform unor teorii propii, subiective, dar verificate în 90 % din cazuri, oamenii sfârșesc prin a le fi frică de mine. Nu acea frică genetică, accelerată de instinctele de conservare și supraviețuire (sunt pașnic prin esență), ci acea frică de a avea o relație sinceră, deschisă și altruistă cu mine.  Sfârșesc  așa pentru că vor confirmări din partea mea. Nu pot să le dau chiar dacă, in străfundul locului unde se nasc dorințe mele, știu că le pot acorda și arăta. Nu o fac din cu totul alt motiv: acela de a vedea și din cealaltă direcție (chiar dacă eu nu cer aproape niciodată)  iluzia confirmărilor venită natural și nu declarativ. Bineînțeles că acest lucru nu se întâmplă, așa că vom fi nevoiți să ne revedem.  :)

Consider  că ne naștem într-un teatru de  ”razboi” : cine spune primul, cine cedează primul, cine are mai multe resurse, cine are mai multe arme?......de fapt, acela pierde. Există o iluzie falsă a câștigului imediat, m-am îmbătat cu acestă iluzie ani la rînd, iar și iar, parcă vrând să demonstrez cuiva că eu pot să fiu altceva decât conștiința colectivă.  Reiterez:  ”rabdarea chiar este o virtute” !

Ultimii trei ani au fost de  ”probă” (am gura la urechi când afirm asta). Am probat tot ce nu făcusem și dorisem în ultimii 15. Nu i-am pierdut pentru că așa mi-am găsit calea următorilor 10. Experiențele ultimilor ani au fost de-a dreptul fantastice, cu multe reușite personale, aproape fără eșecuri demne de amintit. Nu pot să înteleg  altceva decât că este o teză sustenabilă. Ce ma fac, însă, cu amintirea experiențelor? Trag concluzii, urmez sfaturi, repar micile greșeli;  dar unde situez lucrurile unice? Unde le pun în contextul viitor? Vreau să se repete? Le pot duplica in altă formulă?

Trei ani de convulsii emoționale, atât mi-a trebuit să înțeleg că, echilibrul interior este mai important ca  orice alt confort emoțional - asta până nu intervine ceva (cineva) și-ți strică toate socotelile. Poate este  menirea acelui ceva/cineva, poate este yang-ul din interiorul tau . În orice caz, orice ar fi și oricât de mult m-aș strădui matematic să nu-i dau nicio valoare,  se întâmplă fara vreo aparentă atitudine pozitivă și, cu toate astea, știind că orice lucru în plus sau în minus este o perturbare a liniei parabolică, îl dorești, îl consumi și încerci să îl introduci in ecuație. Așa am facut mereu. Oricât de greu mi-ar fi și oricâte sevraje aș îndura, o iau ca pe o încercare continuă de a face pentru mine ce n-am făcut la timpul potrivit. Gustul, însă, rămâne, imaginea construită și dorită a unui viitor perfect nu va părasi nicicând încercarile mele de a sta pe „sârmă”.

Am cunoscut mulți oameni în perioada asta, oameni de valoare, mai mulți decât în ultimul deceniu și am luat de la ei experiențele, poveștile și energiile - le-am asimilat in minea - am alimentat un rezervor gol, m-am umplut de povești frumoase, triste și uneori groaznice. Cu toate acestea, SUNT pentru ca au fost și ei acolo, în momentele în care aveam nevoie sau în momentele pe care nu le-am anticipat. Câțiva s-au evidențiat atât de mult încât n-am să-i uit toata viata.  Pe unii îi iubesc, pe alții îi detest, iar pe ultimii, cu toate că sunt de valoare, îi urăsc. Ura nu este una egoistă, lipsită de sens și onoare, ci o fac doar pentru că mi-au arătat fața urâtă a lor. Am pierdut și am recuperat prieteni.

CU TREI ANI ÎN URMĂ :

-          ”Crezi că poți face asta”?

-          Nu știu, dar nu am de pierdut nimic, nu?

                Așa mi-am început perioada complet nouă . Am început creionând un proiect, l-am gândit, l-am modificat și imaginat in cele mai mici detalii, mai mult de un an, până a prins forma.  Nu am facut nimic ca o provocare, totul a venit natural, a fost ca și cum asta trebuia să fac.

                Oamenii...ei au fost cei care m-au impins și susținut ; dacă nu dai de cei potriviți, în cel mai bun caz, stagnezi. Am găsit în jurul meu doar oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, oameni care mi-au acordat încrederea și susținerea lor;  m-au vazut cu ochii pe care eu nu i-am deschis niciodată și mi-au arătat ceea ce nu credeam că sunt în stare să fac : să simt, să vibrez, să rezonez, să alint și să iubesc.  Niciun moment nu am fost descurajat de ei și le multumesc cu fiecare gând care mi se naște în acest sens.

PREZENT :

                Astăzi mi-am dat seama că orice proiect este realizabil atâta timp cât îl faci cu discernământ și voință. Orice lucru se poate realiza, orice drum este ușor de parcurs și orice gând îl poți materializa. Sună aproape idealist, însă mie chiar mi se întâmplă acum.

PESTE 3 ANI :

                Mă voi întâlni cu  ”cineva”  și-l voi întreba dacă am avut dreptate?  Știu că sună egoist și irelevant pentru răspuns, însă ”aroma” confirmărilor ne îmbată placut de multe ori.  Este același om care a intervenit violent în echilibrul meu, aceeași persoană care a fugit de responsabilitatea asumărilor personale,  același gen hedonist ca mine și nu în ultimul rând, năluca sentimentelor mele.  

M-am întrebat de multe ori dacă compromisurile ne ajută sau ne fac sclavul lor? Eu cred că este mai mult ca un drog, ca o frică de neputința noastră, ca o mizerie ascunsa sub pres, ca o iluzie deșartă a ”vrabiei din mână”.  Nu este de blamat nimeni dacă și caracterul lui este unul ”neinițiat ”  dar, perfecționist cum sunt, întrebarile, cu răspunsuri aproape retorice, au pentru mine valoarea materializată, aproape în forme fizice, a sentimentelor .  Pot vedea rezultatul unei  întrebari anticipând acțiunea, pot desluși ce se ascunde în spatele unor ”semne” care aparent duc către nicăieri, pot simți minciunile neintenționate din sincerități afirmate în momente frumoase și pot copleși materializând idei frumoase în acțiuni și mai frumoase.  Nu știu dacă lucrurile astea au o denumire, dacă este o artă sau dacă iți poți perfecționa aceste aptitudini, însă, eu știu că o fac nativ și crezând până la nivel de micron în ceea ce fac.

                Deformațiile profesionale nu mă lasă să-mi asum greșeli personale, sunt egale fix cu zero pentru mine, de aceea, tot ceea ce fac, frumos sau urât, o fac conștient și uneori calculat in detalii (nu e neaparat un lucru rau), așa că , atâta timp cât AFIRM, știu cu certitudine ce se va întâmpla până la sfrșitul acțiunii, dar n-am să-ți dezvălui nimic,  fie că e de rău, fie că e de bine – consider că e imperios necesar, în cazul în care ești implicat, să rezonezi cu mine  și am pretenția că ești cel puțin la același nivel de întelegere cu al meu, dacă nu....atunci  m-am înșelat în privința ta, se poate întâmpla.

TIMP DE 10 ANI

                Da, zece ani mi-am propus să mai fiu sclavul societății moderne dupa care să mă retrag în mijlocul naturii, mă duc către locul de unde am venit, mă atrage ca pe un criminal care se întoarce la locul faptei, însă cu mult mai multe trăiri/emoții -  mai intense și nevionovate.

                Mă simt bine având un scop, îmi dă acea energie necesară înainte de odihnă.

”Ne vedem peste trei ani așa cum am stabilit”