Mă tot întreb de câțiva ani cum arată Ana lui Tudor? Mi–am închipuit-o blondă, în Vamă, cu părul precum Ileana Cosânzeana și cu ochii verzi. Ce vreți, fiecare cu imaginația lui. Nu știu cum are mâinile, nu m-am gândit niciodată pentru că nu este Ana mea, dar aș putea să–mi imaginez. Aș putea să o iubesc platonic sau real, aș putea să-i scriu poezii și să-i dăruiesc flori, aș putea aproape orice în imaginație, dar nu știu dacă aș face asta și în realitate.
Uneori fredonez în gând versurile și mă gândesc că sunt o capodoperă contemporană, acea poezie care este de actualitate în orice timp în care am trăi, o transpunere în rime ale aceleiași „soluții universale”: dragostea. Dar Ana, ea însăși, este, a priori, o necesitate, ca Iadul fără de care Raiul nu ar avea fond. Și uite așa, dintr -o dată, cosițele bălaie se transformă, foarte ușor, în cornițe, iar ochii verzi devin roșii, dar nu de plâns de dorul după Prâslea cel Voinic, ci de pofte carnale.
Dacă aș fi scris eu versurile, i-aș fi strigat că joia mă duc la teatru și nu o aștept sau că nu port șapcă și blugii poate să-i arunce, îmi iau alții. De asemenea, i-aș mai fi spus că foișoarele sunt făcute pentru a cânta fanfarele în ele și drumurile lăturalncice sunt construite pentru a scurta rutele, nicidecum pentru mesaje subînțelese, scoicile din Marea Neagră nu cresc in Grecia cum nici trandafirii nu cresc în ghivece. În fine, i-aș fi spus multe.
De ce poate Ana să arate și altfel decât a creionat-o poetul? De ce dragostea este antagonică? De ce Chirilă fuge după ea? Și de ce, după atâția ani, o așteaptă în fiecare joi? Un prost!
