INTRE 3 ȘI 10 ANI

Anticipând parcă articolul ăsta, am scris înaintea lui despre obișnuințe autosuficiente și frici emoționale.

Conform unor teorii propii, subiective, dar verificate în 90 % din cazuri, oamenii sfârșesc prin a le fi frică de mine. Nu acea frică genetică, accelerată de instinctele de conservare și supraviețuire (sunt pașnic prin esență), ci acea frică de a avea o relație sinceră, deschisă și altruistă cu mine.  Sfârșesc  așa pentru că vor confirmări din partea mea. Nu pot să le dau chiar dacă, in străfundul locului unde se nasc dorințe mele, știu că le pot acorda și arăta. Nu o fac din cu totul alt motiv: acela de a vedea și din cealaltă direcție (chiar dacă eu nu cer aproape niciodată)  iluzia confirmărilor venită natural și nu declarativ. Bineînțeles că acest lucru nu se întâmplă, așa că vom fi nevoiți să ne revedem.  :)

Consider  că ne naștem într-un teatru de  ”razboi” : cine spune primul, cine cedează primul, cine are mai multe resurse, cine are mai multe arme?......de fapt, acela pierde. Există o iluzie falsă a câștigului imediat, m-am îmbătat cu acestă iluzie ani la rînd, iar și iar, parcă vrând să demonstrez cuiva că eu pot să fiu altceva decât conștiința colectivă.  Reiterez:  ”rabdarea chiar este o virtute” !

Ultimii trei ani au fost de  ”probă” (am gura la urechi când afirm asta). Am probat tot ce nu făcusem și dorisem în ultimii 15. Nu i-am pierdut pentru că așa mi-am găsit calea următorilor 10. Experiențele ultimilor ani au fost de-a dreptul fantastice, cu multe reușite personale, aproape fără eșecuri demne de amintit. Nu pot să înteleg  altceva decât că este o teză sustenabilă. Ce ma fac, însă, cu amintirea experiențelor? Trag concluzii, urmez sfaturi, repar micile greșeli;  dar unde situez lucrurile unice? Unde le pun în contextul viitor? Vreau să se repete? Le pot duplica in altă formulă?

Trei ani de convulsii emoționale, atât mi-a trebuit să înțeleg că, echilibrul interior este mai important ca  orice alt confort emoțional - asta până nu intervine ceva (cineva) și-ți strică toate socotelile. Poate este  menirea acelui ceva/cineva, poate este yang-ul din interiorul tau . În orice caz, orice ar fi și oricât de mult m-aș strădui matematic să nu-i dau nicio valoare,  se întâmplă fara vreo aparentă atitudine pozitivă și, cu toate astea, știind că orice lucru în plus sau în minus este o perturbare a liniei parabolică, îl dorești, îl consumi și încerci să îl introduci in ecuație. Așa am facut mereu. Oricât de greu mi-ar fi și oricâte sevraje aș îndura, o iau ca pe o încercare continuă de a face pentru mine ce n-am făcut la timpul potrivit. Gustul, însă, rămâne, imaginea construită și dorită a unui viitor perfect nu va părasi nicicând încercarile mele de a sta pe „sârmă”.

Am cunoscut mulți oameni în perioada asta, oameni de valoare, mai mulți decât în ultimul deceniu și am luat de la ei experiențele, poveștile și energiile - le-am asimilat in minea - am alimentat un rezervor gol, m-am umplut de povești frumoase, triste și uneori groaznice. Cu toate acestea, SUNT pentru ca au fost și ei acolo, în momentele în care aveam nevoie sau în momentele pe care nu le-am anticipat. Câțiva s-au evidențiat atât de mult încât n-am să-i uit toata viata.  Pe unii îi iubesc, pe alții îi detest, iar pe ultimii, cu toate că sunt de valoare, îi urăsc. Ura nu este una egoistă, lipsită de sens și onoare, ci o fac doar pentru că mi-au arătat fața urâtă a lor. Am pierdut și am recuperat prieteni.

CU TREI ANI ÎN URMĂ :

-          ”Crezi că poți face asta”?

-          Nu știu, dar nu am de pierdut nimic, nu?

                Așa mi-am început perioada complet nouă . Am început creionând un proiect, l-am gândit, l-am modificat și imaginat in cele mai mici detalii, mai mult de un an, până a prins forma.  Nu am facut nimic ca o provocare, totul a venit natural, a fost ca și cum asta trebuia să fac.

                Oamenii...ei au fost cei care m-au impins și susținut ; dacă nu dai de cei potriviți, în cel mai bun caz, stagnezi. Am găsit în jurul meu doar oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, oameni care mi-au acordat încrederea și susținerea lor;  m-au vazut cu ochii pe care eu nu i-am deschis niciodată și mi-au arătat ceea ce nu credeam că sunt în stare să fac : să simt, să vibrez, să rezonez, să alint și să iubesc.  Niciun moment nu am fost descurajat de ei și le multumesc cu fiecare gând care mi se naște în acest sens.

PREZENT :

                Astăzi mi-am dat seama că orice proiect este realizabil atâta timp cât îl faci cu discernământ și voință. Orice lucru se poate realiza, orice drum este ușor de parcurs și orice gând îl poți materializa. Sună aproape idealist, însă mie chiar mi se întâmplă acum.

PESTE 3 ANI :

                Mă voi întâlni cu  ”cineva”  și-l voi întreba dacă am avut dreptate?  Știu că sună egoist și irelevant pentru răspuns, însă ”aroma” confirmărilor ne îmbată placut de multe ori.  Este același om care a intervenit violent în echilibrul meu, aceeași persoană care a fugit de responsabilitatea asumărilor personale,  același gen hedonist ca mine și nu în ultimul rând, năluca sentimentelor mele.  

M-am întrebat de multe ori dacă compromisurile ne ajută sau ne fac sclavul lor? Eu cred că este mai mult ca un drog, ca o frică de neputința noastră, ca o mizerie ascunsa sub pres, ca o iluzie deșartă a ”vrabiei din mână”.  Nu este de blamat nimeni dacă și caracterul lui este unul ”neinițiat ”  dar, perfecționist cum sunt, întrebarile, cu răspunsuri aproape retorice, au pentru mine valoarea materializată, aproape în forme fizice, a sentimentelor .  Pot vedea rezultatul unei  întrebari anticipând acțiunea, pot desluși ce se ascunde în spatele unor ”semne” care aparent duc către nicăieri, pot simți minciunile neintenționate din sincerități afirmate în momente frumoase și pot copleși materializând idei frumoase în acțiuni și mai frumoase.  Nu știu dacă lucrurile astea au o denumire, dacă este o artă sau dacă iți poți perfecționa aceste aptitudini, însă, eu știu că o fac nativ și crezând până la nivel de micron în ceea ce fac.

                Deformațiile profesionale nu mă lasă să-mi asum greșeli personale, sunt egale fix cu zero pentru mine, de aceea, tot ceea ce fac, frumos sau urât, o fac conștient și uneori calculat in detalii (nu e neaparat un lucru rau), așa că , atâta timp cât AFIRM, știu cu certitudine ce se va întâmpla până la sfrșitul acțiunii, dar n-am să-ți dezvălui nimic,  fie că e de rău, fie că e de bine – consider că e imperios necesar, în cazul în care ești implicat, să rezonezi cu mine  și am pretenția că ești cel puțin la același nivel de întelegere cu al meu, dacă nu....atunci  m-am înșelat în privința ta, se poate întâmpla.

TIMP DE 10 ANI

                Da, zece ani mi-am propus să mai fiu sclavul societății moderne dupa care să mă retrag în mijlocul naturii, mă duc către locul de unde am venit, mă atrage ca pe un criminal care se întoarce la locul faptei, însă cu mult mai multe trăiri/emoții -  mai intense și nevionovate.

                Mă simt bine având un scop, îmi dă acea energie necesară înainte de odihnă.

”Ne vedem peste trei ani așa cum am stabilit”