„Vrei să bem cafeaua împreună, dimineața?”
N-am depășit încă momentul cu băutul cafelei în mașină în drum spre serviciu, numai că acum
a căpatat alt sens, unul aproape peiorativ.
Oricât de
frumoase și personale ar fi momentele, îi lipsesc totuși câteva elemente. De
fapt aproape că nu lipsa lor mă deranjează, ci, mai degrabă , repetitivitatea
plictisitoare a gândurilor. În cele 40 de minute de condus sunt MUT. Acest
lucru mă deranjează cel mai mult; muțenia simțurilor de dimineață, e ca o
minciună sfruntată despre mine – perfecțiunea nu există.
Vorbeam zilele
trecute despre dorințe împlinite și despre teama de a se întâmpla. Mi-am dat
seama, ca o revelație, că formele materiale contează mai mult.....trebuie să-mi
„hrănesc” simțurile pentru ca dorința să fie împlinită până la capăt. Așa cum
pomii înfloriți din Cișmigiu nu-i poți simți dintr-o fotografie, ci e necesar
să stai pe o buturugă și să-i lași să-ți intre prin pori, tot așa, în
realitate, conectarea degetelor arătatoare cu cineva, îți poate bloca orice
imagine negativă exterioară; dar ce mă fac când acest lucru generează alte blocaje pe care nu am învațat cum să le
gestionez? Unul dintre gemenii din mine îmi spune să fug, iar celalalt să rămân și să mă contopesc cu simțurile-să devin negarea eu-lui meu construit și
afișat.
Nu credeam că o
cafea băută de dimineță cu cineva, o crenguță înflorită, un zâmbet, o reținere,
un sărut aproape furat , te poate umple de energie mai mult ca un shake cu
carbohidrați. Nu știu ce dracu am făcut în ultimii ani de mi-am refuzat
lucruri?! Nu înțeleg care este mecanismul prin care se instalează obișnuința
autoflagelării?! Nu pricep de ce ne oprim din drum crezând că e suficient ce
simțim?!
Poate îmi spuneți voi.
(orice asemanare cu personaje reale, este pur întamplatoare si neintenționată :) )
Exact cand ne oprim din drum, cand credeam ca am trait, visat suficient pt un singur suflet, ca ne-am infiorat de cateva ori (cat pt o viata de om), exact atunci se intampla ceva....E adevarat ca nu li se intampla tuturor, doar celor norocosi sau suficient de atenti. In schimb, concretizarea dorintei, a visului, e pentru curajosi, pt cei care nu se tem de locul gol pe care il lasa o dorinta implinita sau mai grav de gustul amar al unui vis frumos indeplinit urat. Eu sunt prevazatoare, am invatat ca in locul unei dorinte implinte sa-mi fac repede alta, dar ce se va intampla cand nu am sa mai gasesc dorinte asa de frumoase, asa de complicate, asa de visabile?
RăspundețiȘtergerelike
RăspundețiȘtergereDe ce? Pentru ca ni se pare groaznic sa dam atâta putere unei crenguțe înflorite, unei cafele de dimineața, unui zâmbet, unei reţineri...
RăspundețiȘtergereNe e frica, ne e groază sa facem asta pentru că, într-un viitor incert, florile de pe crenguța se vor scutura (și cu frunze,sau mai rău, goală, s-ar putea sa nu ne mai placa, sa nu mai fie magica) zâmbetul va pieri, cafeaua se va termina....și atunci e posibil sa ia cu ele, scuturându-se, pierind, terminându-se, și fericirea imensa/ energia pe care le dau...e posibil ca noi sa nu fim capabili sa vedem ca si o crenguta fara flori poate fi frumoasa...
Și atunci, după ce am văzut ce înseamnă de fapt fericire cu adevărat și cum se simte energia pe bune, întoarcerea la nimic e mai dureroasa decât a fost vreodată nimicul, pe vremea când nu știam ca e nimic (ca nu aveam grad de comparație)
Puterea unei crenguțe de a te face fericit e direct proporțională cu puterea ei de a te face nefericit...așa ca noi nu fugim de fericirea imensa pe care o primim, fugim de nefericirea pe care ne-ar putea-o da (și ne e teama ca nu am putea-o gestiona)
Uneori nici măcar nu fugim...înghețăm și gata...
da, ne este frică
Ștergere