Primele mele amintiri constiente
despre muzica, sunt Maria Ciobanu si Irina Loghin. Asculta mama in timp ce
calca rufe (si aici nu pot sa nu-mi amintesc perdaful din plastic maro cu capac galben cu
care mama uda rufele, probabil prea uscate ca sa fie calcate cu dunga cum voia
tata) la un casetofon mono, nemtesc, al carui nume nu mi-l mai amintesc. Copil
fiind, chiar am invatat un cantec de-al Irinei Loghin (ceva despre o fata
careia i se incurcau itele la gherghef) si ma punea mama sa-l cant musafirilor,
mandra fiind de capacitatile mele de memorare la acea varsta (sub 6 ani, pentru
ca amintirile sunt din casa care ne-a fost demolata de amploarea pe care o
luase Revolutia Socialista). Mai tarziu, dupa ani, dandu-mi seama ca sunt afon
si ca vocea mea, atunci cand cant, seamana mai degraba cu a unei capre care
behaie decat cu a unui veritabil tenor; cand ma intalneam cu oamenii carora le
cantasem in copilarie, de rusine, faceam tot posibilul sa dipar din peisaj.
Dupa muzica populara si
ascultarea pentru o perioada scurta a formatiei “Geambasu” si dupa ce tata m-a
lasat sa manipulez noul casetofon stereo Canyon, cumparat de la bisnitarul, pe
atunci, Giovani Becali ( pentru cine nu stie, un casetofon pe vremea aceea
costa cat ¼ dintr-o masina noua, tata dand pe al nostru 11.000 de lei) am
inceput sa caut printre cele peste 100 de casete cu banda magnetica , despre
care ai mei erau foarte mandri si le tineau expuse intr-o vitrina fara geamuri
asa cum imi tin eu acum in biblioteca editiile princeps ale unor autori
consacrati. Am gasit, printre altele, Elvis Presley, T.N.T., Rosu si Negru,
Semnal M, Mondial, Savoy, Phoenix, Pasarea Colibri etc si mi-au placut . Eram
prin clasa a VII-a. Intr-a VIII-a a venit Revolutia si in urmatorul an s-a
deschis Rockoteca (tot pentru cine nu stie, Rockoteca a fost primul “locas de
cultura” de acest gen deschis in Romania
post-decembrista despre care s-a vorbit chiar si la Europa Libera). Atunci am
facut cunostinta cu Metallica, AC/DC, Black Sabbath, Iron Maiden, Rainbow,
Judaj Priest, Def Lepard, Queen , Scorpions etc si “mizerii” precum Pantera si Slayer – muzica trash pe care nu am reusit sa o diger
cu niciun chip. Radeam de “depesari”, ne
injuram si ne bateam cu ei; pe cei care ascultau disco ii ignoram complet (pe
atunci nu aparusera manelele- ce vreme…anii 1990-1996 -J )
(intre timp m-a dus sora-mea la
Cenaclul Flacara)
Imi amintesc cu placere ca
descopeream muzica, o savuram cu toate cele sase simturi. Cine nu a “auzit
muzica” – adica sa desluseasca fiecare instrument dintr-o piesa, cine nu a “gustat
muzica” – adica sa simta in stomac bassul ca pe o fasole careia nu i s-a schimbat
apa, cine nu a “mirosit muzica”– adica sa simta in nari mirosul transpiratiei
solistilor si pe cea proprie desigur, cine nu a “vazut muzica” – adica cine nu
si-a inchipuit ce fac solistii pe scena si sa incerce sa-i imite dand frenetic
din pletele pe care le ascundeam cu greu la scoala de teama profei de bilologie
(scorpia dracu`), cine nu a “pipait
muzica” – adica nu a cantat la o chitara imaginara, atunci nu
stie ce este MUZICA. Descopeream instrumente, acorduri, sunete pe
care nu le mai auzisem pana atunci, tobele batute fenomenal de bateristul lui
Santana si nu in ultimul rand limba engleza pe care am acceptat-o ca fiind
limba internationala a muzicii (acum nu mai sunt de aceeasi parere). Ma culcam
ascultand muzica si ma trezeam cu ea. Respiram muzica rock, credeam ca nu
exista ceva mai complex si mai complet decat rock-ul. Tot atunci, prin clasa a
IX-a , in era radioului, am ascultat Vivadi. Era ceva nou, ciudat pentru
simturi, ceva despre care educatia precara a parintilor mei auzise doar pentru
ca erau obligati sa “o vada” in cele doua ore de program zilnic la TV si au
ignorat-o (stiu sa fac acorduri gramaticale asa ca abtineti-va), astfel
considerand ca nici eu nu trebuie sa stiu ceva despre acei “oameni care-si
pierd timpul pe la Opera sau Ateneu”. In curtea scolii, la locul de fumat, am
intrebat timid daca are cineva vreo caseta cu Vivaldi. A ras de mine
majoritatea, dar singura care mi-a imprumutat un vinil (nici macar nu aveam
pik-up) a fost Marie-Jean Ion (multumesc Marie-Jean pentru toate momentele
superbe si nu sunt putine, pe care le-am avut de atunci si pana acum cand am
ascultat muzica clasica- n-am apucat sa-ti multumesc niciodata). Vinilul era desigur “Anotimpurile”,
asa incepem toti, cu ceva usor digerabil, dar care ramane de actualitate chiar
si acum, cand , devenind mult mai subtil, pot chiar diferentia orchestrele care
interpreteaza.
Am continuat sa ascult rock dar,
aproape pe ascuns ascultam tot mai multi compozitori. Rock-ul l-am consumat,
l-am baut ca pe un pahar de apa intr-o zi torida de vara. A fost poate prea
repede pentru cat are de dat si atunci am vrut sa fac pasul spre un alt nivel.
Am cochetat putin cu jazzul – din pacate in afara de Paco de Lucia, Al di Meola,
Chick Coreea, Jon Mc Loughlin si inca vreo doi, am avut ghinionul sa “ pun mana” numai pe jazz modern, greu chiar si pentru
cunoscatori si astfel l-am abandonat. (iarta-ma Marian C.) Am revenit cu si mai
mult avant la muzica clasica, am reinceput sa-l ascult pe Vivaldi, insa de data
asta “Concertul pentru chitara si orchestra” si de atunci m-am indragostit
iremediabil. Muzica clasica este refulare, nebunie, sex, adrenalina, nervi
(Bach) si nu in ultimul rand cultura. Da, este cultura si o spun pentru cei
care m-au facut snob sau au strambat din nas cand s-au urcat in masina mea si de data asta , CD-urile redau arii din opere
mai mult sau mai putin celebre.
- - Nu
sunt snob cand ascult muzica clasica, ci
atunci cand ma imbrac in costum la serviciu si pe sub manseta camasii elegante
cu butoni, incheieturile mainilor mele sunt pline de bratari care mai de care
mai colorate.
- - Nu
sunt snob cand ascult muzica clasica, ci atunci cand ma intalnesc cu partenerii la un restaurant si
stiu sa folosesc furculita potrivita, cu toate ca-mi vine sa mananc cu degetele
si sa savurez acel preparat.
- - Nu
sunt snob cand ascult muzica clasica, ci, atunci cand ma ridic in picioare de
la o masa protocolara daca femeia cu care sunt se ridica, cu toate ca-mi vine
sa-i spun ca e grasa cat Milka
- - Nu
sunt snob cand ascult muzica clasica, ci, atunci cand arunc gunoaiele pe locul
din dreapta al masinii cand de fapt imi vine sa deschid geamul si sa fiu “un
bucurestean adevarat” (e doar un impuls J )
Chiar imi place muzica clasica, clar?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu